Haiku este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, (limba japoneză fiind o limbă silabică), alcătuită din 17 silabe repartizate pe 3 "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe. Încă de la început, s-au creat confuzii între cei trei termeni aflați în strânsă relație: Haiku, Hokku și Haikai. Termenul Hokku înseamnă, în limbă japoneză "vers de început", fiind la origine o verigă de legătură spre un șir mai lung de versuri, cunoscut sub numele de Haikai. Deoarece hokku dădea tonul restului șirului de versuri, el a căpătat un rol privilegiat în poezia Haikai, încât s-a ajuns ca unii poeți să compună numai un Haikai, renunțând la versurile următoare.
Abia prin eforturile lui Masaoka Shiki această
independență a fost oficial recunoscută prin anii 1890, prin crearea termenului
Haiku. Această nouă formă de poezie avea să fie scrisă, citită și perceputa ca
un poem complet, independent, și nu ca o parte a unui șir mai lung de versuri.
Practic, istoria Haiku începe în ultimii ani ai
secolului al XIX-lea.
Renumitele versuri ale perioadei Edo (1600-1868),
scrise de maeștri precum Matsuo Basho, Yosa Bușon și Kobayashi Issa, sunt în
general cunoscute sub denumirea de Hokku și trebuie percepute în perspectiva
istoriei Haikai, dar în prezent ele sunt citite ca Haikuuri independente.
Haiku-urile trebuie să conțină cel puțin o
imagine sau un cuvânt care să exprime anotimpul (kigo) în care acesta a fost
scris. De obicei subiectele se referă la natură, plante, flori, insecte, etc:
Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.
Cel mai cunoscut haijin este Matsuo Basho, cel
care a impus haiku-ul clasic prin cartea sa, "Drumul îngust spre
îndepărtatul nord". Basho s-a născut în orașul Ueno din prefectura Mie
(Japonia), unde are loc anual un popular festival de haiku și a întreprins trei
călătorii celebre.
Un exemplu de hokku clasic scis de Basho:
Furu ike ya kawazu tobikomu mizu no oto
balta cea veche
sunetul unei broaște
sărind în apă.
Astăzi, poezia haiku este cea mai populară forma
din Japonia, dar este foarte cunoscută și în afara ei. Mulți scriitori englezi
sau americani, dar nu numai, și-au încercat măiestria în a compune asemenea
versuri. Se apreciază că astăzi numai în Japonia, sunt în jur de 10 milioane de
scriitori de haiku, dar majoritatea sunt la nivel de amatori și scriu pentru ei
înșiși.
Mulți s-au întrebat de ce această formă este atât
de populară, atât în Japonia cat și în afară, mai ales că, în încercarea de a
compune o asemenea poezie în altă limbă decât japoneza, haiku își pierde
definiția - căci în această limbă și doar aici, toate sunetele ce formează
alfabetul au aceeași lungime, iar toate poemele haiku - implicit - sunt la fel
de lungi, păstrând un ritm impus din timpuri străvechi. Însă arta modernă
încearcă - se pare - să elimine aceste limite, aceste reguli, lăsând libera
imaginația artistului, iar aceștia se concentrează asupra conținutului, nu
numărului de silabe. Se poate spune că poezia haiku are un punct forțe: și
anume că exprima atât de multe prin atât de puține cuvinte.
Unul din mulți poeți moderni ai Japoniei este
Banya Natsuishi. Acesta încerca să îmbine poemele haiku cu imagini vizuale
abstracte. Se poate spune că poeme haiku exprima sentimentele poetice ale
scriitorului într-o formă concisa, scurtă, care stimulează imaginația
cititorului, descriindu-i scene pe care - astăzi - este posibil ca acesta să nu
le fi văzut niciodată. Shiki și-a exprimat concepția conform căreia Haiku-ul
este un instantaneu al realității, înrudit cu fotografia.
Primul Simpozion international contemporan de
haiku s-a organizat la Tokyio, pe 11 iulie 1999, sub patronajul Asociației de
Haiku Modern, una din cele trei organizații importante din japonia. La
încheiere a fost dat publicității "Manifestul Haiku din Tokyio -
1999", în șapte puncte, cu scopul de a reorganiza regulile tradiționale
ale Haiku-ului , pentru ca acesta să se poată adapta la cultura fiecărui popor.
Iată câteva dintre acestea:
1. Cuvintele sezonale pot fi înlocuite cu "cuvinte-cheie", cu
caracter universal: mare, copaci, viitor, foc, apa, fără legătură cu
anotimpurile;
2. Criteriul esențial pentru haiku va fi "originalitatea";
3. Se vor folosi ritmul și sunetele carcteristice fiecărei limbi, pentru a
scrie un haiku, care va putea avea o structură de 3 sau 4 versuri, de câte 4, 6
sau 8 silabe;
4. O importanță deosebită le vor avea "cuvintele penetrante";
5. Va fi necesar să se facă mai multe traduceri.
Categorii estetice pentru Haiku
Aware (stare emoțională intensă, mai ales de bucurie, optimism, frumusețe
armonioasa)
Fueki (eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporala a artei, a
naturii)
Ryuko (efemerul, ceea ce este vremelnic, dimensiunea trecătoare a naturii)
Mei (frumusețe a naturii, a inteligenței umane)
Mono No Aware (patos al lucrurilor)
Mushin (negativitate, lipsa de spirit, cu conotații din filozofia Zen, de
nimicnicie)
Sabi (tristețe a singurătății, a declinului, a sărăciei acceptate, a timpului
atotdistrugător)
Wabi (frumusețe austeră, melancolie, dezolare)
Yugen (misterul singurătății, al însingurării)
Karumi (simplitate adâncă a formei literare, eleganță, naturalețe)
O altă formă de poezie inspirată din haiku se numește senryu.
O altă formă de poezie japoneza scurtă, cu forma fixa se numește Dodoitsu.
Kita tsuki ga
Mikiki shite iru
Ihori kana
Ciocănitoarea
Contempla gânditoare
Lemnul colibei mele.
Kobayashi Issa
La începuturile sale îndepărtate, haiku era o
poezie comică, pitorească, o poezie de relaxare. Ceva de genul:
Veniți să pişte bătrânele oase
De bronz învechit
Țânțarii.
Takahama Kyoshi
Acest gen de haiku, fără alt scop decât maliția,
nepărtinirea, savoarea versului, atinge apogeul prin Karai Masamishi Hachiemon,
zis Senryu. în onoarea maestrului, aceste haiku-uri au fost numite senryu sau
haiku-senryu. Dar începând cu secolul XVII, grație poetului adept al zenului
Matsuo Munefasa, zis Basho, s-a stabilit o altă formă de haiku:
Iarna
Pe paravanele de aur
Pinii îmbătrânesc.
Matsuo Basho
Primăvara
Lumea nu mai este
Decât flori de cireș.
Ryokan
De fapt haiku este un poem, un efect al artei
limbajului. Totul se reduce la trăirea clipei, nu mai exista trecut, viitor,
doar pictura strigând senin a prezent plin de tandrețe și inocenta. Un poem
singular, am putea să-i spunem chiar un exercițiu spiritual.
Se spune că această formă de poezie nu își
dezvăluie savoarea decât inimilor atente. Nu exista nici izbucnire, nici
ciocniri ale imaginilor, nici strigăte, nici moarte, nici sânge. E doar
simplitate, dezgolire a esențialului. O floare de câmp pe o masă de lemn, o
pasăre care se așază, o clipă salvată, un crâmpei de eternitate.
Haiku este șansa oferită de a înțelege totul, a
ghici totul , într-o străfulgerare de trei versuri:
Ochi kochi ni
Tachi no oto kiku
Wakaba kana.
Ici-colo, ascultând
Cascadele
Frunzișului tânăr.
Yosa Buson
Se spune că poezia de tip kaiku nu se explica și
ca cititorul este artizanul poemului, el inventându-și propriul cântec:
Bătrânul stejar
Contempla
Florile de cireș.
Scena evocata în acest haiku pune fata în fata
două simboluri opuse: stejarul-simbol al forței, al trăiniciei, permanenteisi
florile de cires-fragile, efemere, în Japonia simbol al vremelniciei. Verbul
contempla pune accentul pe răbdarea privirii, sugerează o atitudine de
meditație. Astfel că în această lume totul se duce, totul este trecător iar
stejarul chiar dacă va trăi o mie de ani va trece și el la fel că florile de
primăvară.
Am putea intra puțin în atmosfera unui poet pentru a vedea de unde își culege ideile și o să mă opresc la un poet pe care mulți l-au numit al tandreții și anume la Ryokan( cel bun, cel generos)-Yamamato Eizo. Se spune că un bambus tânăr începuse să crească din pământul gol al colibei poetului. Văzându-l cum crește și își căuta cu disperare o cale spre cerul liber, Ryokan a vrut să facă o gaură în acoperiș și, fiind rau sfătuit, și-a dat foc casei. Contemporanii săi care îi admirau geniul de caligraf și poet l-au numit de atunci cu afecțiune: TAIGU - marele nătărău. Într-o noapte un hot l-a deposedat de toate bunurile sale sărmane. Lui i-a părut rău că hoțul nu a luat și luna care sclipea în toată splendoarea ei prin ochiurile gemului și a scris:
Hoțul a luat tot
Mai puțin luna
Din fereastră.
Mai rămâne doar întrebarea: poate fi cu adevărat
prinsă eternitatea în pumnul închis al unui poem? Şi ce este de fapt haiku-ul?
Înțelepciune sau nebunie?
O să închei cu o poveste, atât:
O să închei cu o poveste, atât:
A fost odată un împărat al Japoniei care iubea cu pasiune artele. Când a urcat pe tron, a poruncit să fie chemat la curte pictorul cel mai renumit din Imperiul Soarelui-Rasare.
- Maestre
Toshibu, spuse el, toți sunt încântați să recunoască geniul tău. Vreau ca tu să creezi
pentru mine cel mai minunat tablou care a existat vreodată. Vei fi răsplătit pe
măsură.
- Fie pe placul Majestății Voastre, spuse pictorul cu
modestie.
Timpul trecea. Împăratul era tânăr, porni
războaie, rezolvă intrigi întunecate, cunoscu iubiri blânde și furtunoase, avu
o mulțime de copii. Domni. Trăi. Uneori, din ce în ce mai rar, își amintea de
tabloul său și întreba pe unul din curtenii săi:
- Ce se întâmplă cu tabloul meu?
- Sire,
progresează, se vede deja muntele Fuji, zăpada care strălucește în vârf,
lacurile adânci și albastre, pescari cu barca, călugări în sutană, temple cu
acoperișuri aurite, și piersici roz în floare și chiar gheișe în obiul lor de
sărbătoare. Este cel mai frumos tablou care s-ar putea închipui.
- Vreau să merg să îl văd!
- Sire, aveți răbdare, tabloul nu este întrutotul
terminat.
Anii se scurseră, împăratul îmbătrâni,
aproape că uitase de tabloul său. Dar într-o noapte simți că i se apropie
sfârșitul și se hotărî să meargă să își vadă tabloul. Maestrul Toshibu era și
el bătrân și îi spuse că a lucrat toată viața la acest tablou și că în sfârșit
este gata. Împăratul bucuros se duse grăbit în faţa tabloului, o pânză uriașă,
o imensă pânză, neatinsă, în mijlocul căreia se zărea o singură tușă, o curbă
pe care ar fi putut-o desena și un copil.
- Cum? Acesta este tabloul meu? - și chemă gărzile să pună
mâna pe pictor și să-l omoare.
Pictorul, care, ținut strâns de gărzi, nu mișcase,
spuse atunci cu o voce calmă:
- Sire, mai priviți o dată...!
Și împăratul privi, contemplă îndelung, cu ochii
trupului și cu ochii sufletului. Începu să vadă muntele Fuji și zăpada mângâind
cerul, pescarii în barca lor și templele cu acoperișuri aurite, călugării și
gheișele. Înțelese într-o străfulgerare vanitatea imaginilor, percepu
realitatea ascunsă sub aparența lucrurilor, zări frumusețea mai presus de
frumusețe, cunoscu satori, deveni iluminat.
Tot așa este un kaiku: o curbă, o tușă simplă care înseamnă mai mult decât un tablou. Haiku-ul smulge măștile, ne invită să privim mai bine. Haiku-ul se armonizează perfect cu spiritul copilăriei. De ce? Pentru că aceștia, copiii nu și-au construit încă carapacea raționamentelor, a obișnuințelor, a părerilor, care încarcerează unii adulți într-o lume rigidă și închisă. Lemnul a devenit prea dur pentru ca un modest poem să traseze o crestătură. (sursa: editura-bo-yang.ro)
Tot așa este un kaiku: o curbă, o tușă simplă care înseamnă mai mult decât un tablou. Haiku-ul smulge măștile, ne invită să privim mai bine. Haiku-ul se armonizează perfect cu spiritul copilăriei. De ce? Pentru că aceștia, copiii nu și-au construit încă carapacea raționamentelor, a obișnuințelor, a părerilor, care încarcerează unii adulți într-o lume rigidă și închisă. Lemnul a devenit prea dur pentru ca un modest poem să traseze o crestătură. (sursa: editura-bo-yang.ro)
Pasul meu pe drum;
Cerul de iarnă
Ascultă.
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu