Acesta pare o scenă desprinsă parcă dintr-un film științifico fantastic. Un grup de ființe nepământești, supraviețuiește ca prin minune în urma aterizării forțate a navei cu care călătoreau. Puținii dintre cei care s-au adaptat atmosferei Pământului și au reușit să descopere hrană, s-au retras într-o peșteră. Au încercat zadarnic să ia legătura cu cei de ”acasă”. Și cum au reușit să recupereze câte ceva din nava distrusă, au construit un mecanism cu care să transmită în univers strigătul lor de ajutor. Ultimul.
Una câte una, creaturile nepământești au murit răpuse de boli necunoscute, atacate de fiare sau de oamenii sălbatici. Rămăseseră în viață câteva ființe care, pe toată durata travaliului celor din grup, s-au ocupat de ritualul petrecerii celor dragi în lumea morților. Acolo, în peșteră, au amenajat o galerie specială pentru acest ritual: au desenat pe pereți planetele pe lângă care se aventuraseră, soarele în mijloc și multe, multe, miliarde de stele și galaxii pe care le-au unit printr-o linie. Și, unul câte unul, au rânduit fiecare mormânt după o schemă anume. Anii au trecut cu zecile, cu sutele, cu miile. Poate că s-au topit milioane de ani. Nimeni nu a ținut socoteala timpului. Apoi, prin hățișul timpului, și-a făcut loc omul modern, cercetătorul, arheologul sau fizicianul etc. Nu contează care dintre ei. Ceasul descoperii acestor creaturi se trezise.
În 1938, Chi Pu Tei, profesor de arheologie la Universitatea din Beijing, a plecat cu studenţii săi într-o expediţie în munţii Bayan Kara-Ula, într-o regiune nu departe de Tibet, la granița dintre provinciile Sichuan și Qinghai, aflată la frontiera dintre China şi Tibet. Munții din regiunea Bayan Kara Ula ridică la peste 17.000 de metri. Văile de la poalele lor se situează la aproximativ 7000 de metri deasupra nivelului mării. În timpul verii se păstrează o atmosferă caldă, plăcută și geologii cred că era chiar mai cald în urmă cu 20.000 de ani când a avut loc acest eveniment dramatic de populare. Oricare ar fi adevărul istoriei, în această zonă au fost descoperite urme de locuințe umane care merg înapoi în cele mai vechi timpuri preistorice. Un detaliu, care nu pare, probabil, un accident geografic: chiar la nord de lanțul principal al munților Bayan Kara Ula, se află un grup de lacuri cu nume ambiguu de "Ocean of Stars" (specialiștii cred că poate fi tradus ca ”apele stelelor”, sau o legătură între "stele" și "ape").
Grupul a cercetat o reţea de peşteri semănând mai mult cu un sistem complex de tuneluri şi depozite subterane, despre care existau informaţii că au fost sculptate artificial sau că a fost folosită o metodă de topire a stâncilor pentru săparea galeriilor. În interiorul peşterilor, studenţii au descoperit un şir ordonat de morminte, care conţineau schelete ciudate. Nici unul nu măsura mai mult de 1,20 metri. Oasele erau foarte subţiri, iar craniile disproporţionat de mari. O parte din membrii echipei au sugerat că ar fi vorba de rămăşiţele unei specii necunoscute de gorilă de munte. Replica profesorului Chi Pu Tei, “Cine a mai auzit ca maimuţele să se îngroape una pe alta?”, i-a redus însă pe toţi la tăcere. Cercetătorii au descoperit apoi că pereţii peşterilor erau acoperiţi de pictograme ale bolţii cereşti: imagini ale soarelui, lunii, pământului şi ale unor stele neidentificate, unite printr-o serie de linii punctiforme, fiinţe umanoide cu capul protejat de căşti sferice și o escadrilă de mici nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munţii tereştri.
Chiar înainte de plecare studenţii au găsit, pe jumătate îngropat în pământ, un disc de piatră ciudat. Discul are aproximativ 25 de centimetri diametru şi doi centimetri grosime, iar în mijloc o gaură perfect circulară, de doi centimetri. Pe suprafaţa pietrei se vede un şanţ spiralat foarte fin, semănând mult cu un fel de înregistrare fonografică primitivă. La o privire mai atentă, cu lupa, şanțul s-a dovedit a fi o spirală dublă continuă de hieroglife ciudate. Caracterele aproape microscopice erau într-o limbă necunoscută. ”Uimitor, având în vedere duritatea materialului și precizia executării spiralelor și a hieroglifelor. Acest lucru nu se putea face cu dalta și ciocanul!”, au declarat cercetătorii. Surse din cadrul echipei de arheologi au spus că au fost descoperite aproximativ 716 artefacte asemănătoare. Ele au fost etichetate împreună cu alte piese descoperite acolo în peșteră şi depozitate într-o arhivă din Universitatea Beijing.
Supuse unor analize chimice cercetătorii au descoperit că discurile, sub o aparenţă granitică, ascund un bogat conţinut de metale, între care 40% cobalt şi 8% aluminiu, şi erau realizate cu mai bine de 12.000 de ani înainte. Pe ambele părţi, toate discurile aveau gravate foarte fin semnele unei scrieri total necunoscute. Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, până la margine. Rând pe rând, vreme de 20 de ani, mulți profesori și-au încercat știința pentru a descifra hieroglifele ciudate. Dar orice tentativă s-a finalizat cu eșec. Însă, într-una dintre zilele lui 1960 providența l-a adus pe dr. Tsum Um Nui care, împreună cu patru lingvişti şi o echipă de fizicieni, a reuşit performanţa de a traduce textele de pe toate cele 716 discuri. Aceştia au mai descoperit că fiecare disc avea o frecvenţă proprie de vibraţie, ceea ce i-a determinat să concluzioneze că ele au fost supuse unor tensiuni foarte înalte.
Când au citit traducerea integrală, profesorului Tsum Um Nui şi echipei sale nu le venea să-şi creadă ochilor. Încă trei ani au muncit la reverificarea traducerii. Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea traducerii, însă profesorul a trecut peste această interdicţie şi a publicat lucrarea „Inscripţii spiraloidale”, relatând sosirea de nave spaţiale care, după textul gravat pe discuri, ar fi avut loc în urmă cu 12.000 de ani. Aproape toți ocupanții au supraviețuit, dar nava spațială, aterizând pe teren aspru și accidentat, a fost prea grav deteriorată pentru a putea să se ridice din nou în aer. În încheierea lucrării, se subliniază că strămoşii actualelor triburi Dropa şi Ham erau reprezentanţii unei civilizaţii extraterestre, care au fost nevoiţi să rămână pe Terra, decăzând de-a lungul timpurilor, nu numai ca nivel de civilizaţie, dar şi fiziologic.
Din cauza regimului politic chinez, despre această lucrare și despre incredibile descoperiri s-a vorbit prea puţin. Ceva informaţii au fost publicate în revistele „Science ei vie”, „Nature” şi „Science Digest”. Dar, pe ici pe acolo, au răzbătut câteva fragmente din textele respective. O parte din ele se referă la populaţia Ham, care, în momentul aterizării în munţi, ”Și-au accidentat grav navele şi nu au mai putut să le repare sau să construiască altele. Pe Stânca Roşie, din Defileul Şerpilor, navele noastre nu au putut asoliza şi s-au lovit de stâncile din jur, distrugându-şi bordurile”. Iar despre cei din tribul Dropa stă scris: „Dropa au coborât din nori în navele lor aeriene. Şi de zece ori, până la răsăritul Soarelui, bărbaţii, femeile şi copiii s-au ascuns în peşteri. Până când, în sfârşit, au înţeles semnalele care spuneau că, de data aceasta, Dropa veniseră cu intenţii paşnice şi chemau să-i ajute, căci navele lor se stricaseră”.
Multe dintre legendele care se mai păstrează încă în zonă amintesc despre niște ”creaturi mici, galbene, care au venit din nori, cu mult, mult timp în urmă. Bărbaţii aveau imense capete bombate, trupuri pricăjite şi arătau atât de urât şi de repulsiv, că erau evitați de toată lumea din zonă. «Oamenii cu cai rapizi» întotdeauna îi vânau pe piticii urâți”. Descrierea de "invadatori mici cu capete alungite” se potrivește cu descrierea scheletelor descoperite în peşteră de către profesorul Chi Pu Tei. Legendele mai spun că Dropa se aștepta la o împrietenire cu localnicii, dar, probabil din cauza faptului ca arătau ciudat, aceștia i-au vânat și mulți au fost uciși. Triburi de pigmei cu pielea galbenă și capete mari trăiesc azi în China. Este clar că o parte dintre membrii populației Dropa au supraviețuit și descendenții lor încă mai pot fi întâlniți în zonă în zilele noastre.
Despre triburile Dropa și Han se spune ca nu sunt la origine nici chinezi, nici tibetani. Ei sunt de statură mică, adulții măsurând între 1,10 metri si 1,40 metri înălțime, au pielea galbenă, corpul uscățiv și capete disproporționat de mari, cu ochi mari și irisul de un albastru pal. Aceste triburi au fost descoperite în 1935, dar abia în 1950 prima expediţie arheologică şi antropologică din China a ajuns la faţa locului şi a început să-i studieze. Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care bântuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sunt tulburătoare. ”Membrii triburilor Dropa şi Ham formează o comunitate de circa 3.000 de persoane, „(…) a căror statură nu depăşeşte 1,20 m. Sunt fiinţe slabe, fragile, cu oasele delicate şi subţiri, cu orbitele foarte mari şi cu capacitatea cutiei craniene superioară cu 100 cm mediei rasei Homo Sapiens. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de sânge este unică în lume, iar în cursul examenelor medicale s-a putut constata că au un puls situat sub limita normală”.
Şi ca să rămânem în sfera informaţiei ştiinţifice, menţionez un studiu genetic care mi s-a părut extrem de important. El a fost efectuat de geneticienii britanici în 1996 şi se consideră că ADN-ul omului actual provine din cinci grupe populaţionale distincte din punct de vedere al ADN-ului. Patru dintre aceste grupe s-au dezvoltat într-o perioadă cuprinsă între acum 40.000 de ani şi acum 20.000 de ani la o populaţie numai de vânători. Al cincilea grup este de agricultori şi apare brusc acum 10.000 de ani. Din mixtura celor cinci grupe de ADN distincte a rezultat ADN-ul omului modern de astăzi: ”Homo sapiens”.
Revenind la artefactele de piatră s-a spus despre că aceste discuri perfecte sunt încă un mister pentru ştiinţa modernă. Și acesta datorită faptului că atunci când sunt atinse de un impuls electromagnetic ele încep să emită sunete care se aseamănă cu rugăciunile din timpul meditaţiei călugărilor budişti, dar fiind extrem de ritmate. Conform cercetătorilor chinezi, posibil că "hum"-ul produs de discuri era amplificat de ecoul peşterilor şi putea fi foarte bine un mesaj transmis către cer în speranţa că o altă navă extraterestră le va auzi şi îi va recupera pe naufragiaţii misterioasei civilizaţii. Când lucrarea „Inscripţii spiraloidale” a fost în sfârșit publicată în 1962, profesorului Tsum a fost ridiculizat. L-au crezut nebun. Profesorul a fost obligat la un auto-exil în Japonia, unde a murit.
Academia de preistorie din Peking nu a permis niciodată să dea publicităţii şi niciodată nu a vorbit despre constatările profesorului Tsum Um Nui. De fapt parte dintre critici sugerează că dr. Tsum nici nu a existat. Vechea cortină roșie a Chinei a servit ani de zile pentru a păstra în umbră, pentru întreaga lume, cultura și istoria civilizației acestei națiuni. Guvernul chinez a permis investigarea științifică a zonei, în cel mai mare secret, pentru a stabili dacă, într-adevar, posibile OZN-uri și ființe extraterestre și-ar fi făcut acolo o bază de lansare a navelor lor spre constelații îndepărtate. Zvonurile despre eventualele întâlniri clandestine între personalul militar și vizitatorii de pe alte planete au fost negate oficial de toate țările lumii. Din când în când răzbat însă povești surprinzătoare de acest timp care permit înlăturarea umbrei care se așternuse peste istoria posibilelor întâlniri cu civilizațiile extraterestre.
Parte dintre cercetători spun că trebuie să ne căutam originile în spațiu. Ei sugerează că forma humanoidă este comună în existența tridimensională, iar faptul că oamenii apar în atâtea varietăți de culoare, înfățișare, atâtea rase diferite cu modele fizice clar definite, sugerează ideea ca mulți dintre noi, dacă nu chiar toți, provenim din vechii extratereștri care ne vizitează planeta al modul invizibil. Originile noastre pot fi în spațiu și nu în amoebe, așa cum susține teoria evoluționistă. Cum comunitatea chineză a respins explicația sosirii unor ființe de pe altă planete, celebrele discuri de piatră descoperite în Bayan Kara Ula au stârnit și curiozitatea Uniunii Sovietice. Un grup de oameni de știință ruși au cerut să li se permită să examineze discurile. O serie de artefacte din piatră au fost în cele din urmă expediate la Moscova.
Oamenii de știință sovietici nu păreau să creadă povestea profesorului Tsum. Sau, poate, că ei doreau să atace problema discurilor în alt mod. Pentru început au efectuat o analiză chimică a discurilor. Rezultatele au arătat că ele conțin cantități mari de cobalt și alte substanțe metalice. Metalele cum ar fi fier, nichel și cobalt sunt folosit astăzi în principal sub formă de aliaj cu crom, oțel și alte metale. Acesta este exploatat în principal în Canada și Africa Centrală. Mai există un singur loc, în China, în provincia Qinghai, în regiunea Bayan Kara Ula. Se presupune că cele 716 discuri de piatră au fost întărite special cu cobalt în ideea că va dura foarte mult timp până le va găsi cineva și să le descifreze. Dar oamenii de știință ruși au descoperit nu numai cobaltul. Știindu-se că respectivul cobalt conține un izotop radioactiv de înaltă calitate, dr. Vyatcheslav Saitzev, a continuat să le studieze în mai multe moduri.
”Când discurile au fost plasate și mișcate pe o placă turnantă, încărcată electric, artefactele au emis un murmur straniu, inegal - o vibrație. Era ca și cum canalele se transformaseră în niște circuite electrice, sau ca și cum ar fi fost expuse la o foarte înaltă tensiune”, a declarat cercetătorul pentru revista ”Sputnik”. ”Presupunem de asemenea că s-ar putea ca ele să păstreze și un mesaj subliminal. Semnificația acestor mesaje, stocate într-o formă care nu o înțelegem încă, probabil că într-un viitor apropiat sau îndepărtat, cu ajutorul propriei tehnologii, vom înțelege de ce străinii au ”naufragiat în Bayan Kara Ula. Discul a fost testat şi cu un oscilograf. Aparatul a înregistrat un ritm oscilatoriu surprinzător, ca şi cum discul ar fi fost încărcat electric mai demult. Oricare ar fi natura, originea sau scopul lor, discurile Dropa rămân un mister. Mesajul superficial, tradus de către profesorul Tsum, posibil că e doar o parte din poveste?”
Mulți arheologi și antropologi iau pietrele Dropa ca subiect de mare interes, parte dintre experți menținând poziția că poveștile spuse în hieroglife se bazează pe un mit al celor de la sate, deoarece ei cred că strămoșii lor au venit din alte stele. Alți experți consideră că artefactele sunt de neprețuit, deoarece ele sunt prima dovada reală a vizitatorilor de pe altă planetă. După cum se știe, discurile descoperite au fost stocate în mai multe muzee din China. Dar în nici unul dintre muzeele chineze nu s-a găsit vreo urmă de disc. Și nici cele trimise în URSS pentru analiză. Scepticii au venit cu observații, declarând că întreaga poveste este o farsă. Tot ce a rămas din discurile Dropa sunt de fapt niște fotografii. Toate dovezile fizice au dispărut. Mai mulți cercetători susțin că dispariția discurilor Dropa are de a face cu rezultatul perturbărilor sociale cauzate de Revoluția Culturală Chineză, care a început în 1966.
A fost un moment când multe documente cu valoare culturală și istorică au fost distruse pentru totdeauna. Se presupune că și documentele explorărilor din perioada 1937-1938, care cuprindeau activitatea profesorului Tsum Um Nui, au fost pierdute sau distruse de-a lungul timpului. Dar, contrar zvonurilor negativiste, discurile de piatră nu a dispărut în totalitate. Două dintre ele au reapărut la aproape un sfert de secol. Acest lucru s-a întâmplat în 1974 când un inginer austriac, pe nume Wegener, aflându-se în vizită în China, a profitat de ocazie și a cerut permisiunea pentru a fotografia niște discuri de piatră aflate în muzeul Banpo. Directorul muzeului s-a refugiat în explicația că ele erau "discuri de cult" ale căror semnificații erau cu adevărat necunoscute. Inginerului austriac i s-a permis să atingă obiectele și să le fotografieze. El a povestit că discurile avut o circumferință de 25-30 de centimetri, o grosime de aproximativ doi centimetri, și niște șănțulețe spiralate, care porneau dintr-o gaură din mijloc și se sfârșeau la marginea exterioară.
O examinare superficială l-a convins pe Wegener că discurile au fost realizate din granit sau poate chiar dintr-un un fel de marmură. El a estimat greutatea fiecărui la circa un kilogram, probabil fiind confecționate dintr-un material destul de dens. Fotografiile lui Wegener s-au păstrat până în zilele noastre. Din păcate, acestea nu sunt de foarte mare ajutor, deoarece inginerul a folosit un aparat de fotografiat nu prea performant. O altă ipoteză susține că e posibil ca discurile să le fi luat profesorul Tsum, probabil, după ce și-a terminat de scris raportul. Și, înainte de a se fi retras în Japonia, a dispersat toate artefactele între oficialii guvernamentali. Aceasta făcându-se din două motive: fie pe de o parte să le ascundă, fie pe de altă parte pentru a le asigura siguranța acestora. O mare parte dintre acestea e posibil să fie păstrate în mare secret de către colecționari.
Posibil că anumite acțiuni politice din China trebuiau să vizeze distrugerea lor în totalitate. Autoritățile guvernamentale probabil că au gândit că ciudatul conținut al discurilor să fie de o anumită importanță sau de un anumit pericol social. Mulți și-au pus problema rătăcirii discurilor de piatră care au fost expediate la Moscova pentru a fi analizate. La momentul Revoluției Culturale, relațiile dintre Uniunea Sovietică și Republica Populară Chineză s-au deteriorat brusc. În acele timpuri se putea foarte bine ca Moscova pur și simplu să fi refuzat returnarea artefactelor.
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu