În timpuri străvechi, pentru cei care doreau să devină doctori singurul mijloc de a învăța medicină erau disecțiile pe cadavre. Toată lumea a aflat despre faimoasele disecții ale lui Leonardo da Vinci, care, din dorinţa de a cunoaşte în detaliu interiorul uman, a studiat corpurile a cel puţin 30 de condamnaţi la moarte. Un alt exemplu este cel din anul 1540, când regele britanic Henric al VIII-lea a acordat medicilor chirurgi autorizaţia să disece anual corpurile a patru condamnaţi la moarte.
Având în vedere permisivitatea legilor de a se practica un asemenea carnagiu, inevitabil că a venit o perioadă când numărul de corpuri destinate disecţiei s-a triplat. Și când cererea a depășit cu mult numărul de cadavre existent au apărut negustorii de cadavre. Sau hoții de cadavre care livrau ”marfa” imediat. Cel mai cunoscut exemplu despre acest tip de negoț este faimosul caz al complicilor William Burke și Villiam Hare care, conform investigațiilor de la acea vreme, pentru a procura cât mai multe cadavre proaspete pentru disecțiile din Colegiu Medical din Edinburgh, au devenit criminali în serie. „Urmăream beţivii (victimele) pe străzile din Edinburgh şi dacă ni se părea că nu este nimeni care să le simtă absenţa, ne împrieteneam cu ei, îi omoram şi apoi duceam cadavrele doctorului Knox, care nu ne-a întrebat niciodată despre originea lor", a declarat unul dintre criminali. Monstruoasele crime i-au convins în final pe guvernanții avelor vremuri să modifice legea privind disponibilitatea și furnizarea de cadavre pentru profesia medicală.
Dacă până în acele momente cadavrele pentru disecție proveneau din cimitire, William Burke și Hare William a dus această practică un pas mai departe. Decât să aștepte ca oamenii să moară și să-i răpească din morminte, ori să negocieze cu rudele lor un preș satisfăcător, cei doi au acționat în avans. În sensul că ajutau omul să moară, apoi îi vindeau cadavrul, asigurând astfel un flux constant de organisme doctorului Robert Knox, care preda cursuri de anatomie la Universitatea din Edinburgh. Astfel, vreme de doi ani, începând din noiembrie 1827 și până în octombrie1828, William Burke și Hare William au reușit să atragă și să ucidă 17 persoane, cadavrele fiind vândute ca modele pentru disecție unor chirurgi din Edinburgh. Organismele proaspete au fost o marfă fierbinte. Prețul plătit pentru ”marfă” era negociabil și ajungea la sume destul de mari. De exemplu, pentru un corp care depășea 182 de centimetri și care avea musculatura bine definită se obţinea o sumă cuprinsă între cinci şi zece lire sterline.
O sumă fabuloasă dacă ne gândim la faptul că un zilier din agricultură câștiga acești bani în patru sau cinci luni. William Burke, un aventurier mediocru, născut în anul 1792 în comitatul englez Tyrone, a ajuns la Edinburgh, dispus să muncească pe post de salahor plătit cu ziua. Cu puţinii săi bani, a ajuns la un han condus de Margaret Laird, o femeie severă care trăia de pe urma închirierii mai multor camere. Cu toate acestea, situația hangiţei era foarte invidiată într-o lume plină de sărăcie şi nu este de mirare că femeia era înconjurată de inşi hotărâţi să găsească o cale s-o ducă mai bine. De câteva luni îi tot dădea târcoale un individ pe nume William Hare, care încerca să o curteze. Așa a ajuns să-l cunoască pe Burke, care nu stătea nici el degeaba şi îşi găsise o iubită numită Hellen McDougal. Cele două perechi s-au împrietenit repede, în bună parte datorită extraordinarelor chefuri de pomină îmbibate cu amor și whisky.
Noapte după noapte, întâlnirile celor patru amici se terminau la fel. Într-o seară, din 1827, pe când cele două perechi se distrau, din vorbă în vorbă și-au amintit că individul care ocupa camera de la mansardă uitase să-și plătească chiria. Patrona, Margaret Laird le-a spus lui Burke și Hare că e timpul să facă o verificare. Șmecherii s-au deplasat în sinistra cameră a lui bătrânului chiriaș, bolnav de tuberculoză, și au bătut la ușă. Neprimind nici un răspuns, au forțat ușa și, luminând încăperea cu un felinar, au observat trântit la podea corpul inert al chiriașului. Acela a fost momentul când lui Burke i s-a aprins beculeţul ideilor fatale; fără a pierde o secundă, i-a sugerat prietenului său Hare posibilitatea de a vinde acel corp medicilor. Nimeni nu ar bănui nimic, astfel încât, în mod sigur, cadavrul nu va fi reclamat. Din ceea ce ştiau, Desmond era puţin mai mult decât un vagabond fără familie şi nimeni nu s-ar fi interesat de resturile lumeşti ale nefericitului candidat la operaţiunea de dezmembrare.
Pentru început au decis să umple sicriul cu rumeguș ca să nu trezească oarecare suspiciuni din partea vreunui curios. Apoi s-au gândit unde să vândă cadavrul. Inițial, au mers la profesorul Alexander Munro din ”Edinburgh Medical College”, dar după efectuarea anchetelor au fost re-direcționați către dr. Robert Knox. Hare şi-a ajutat asociatul să transporte corpul destul de greu, se pare, într-un sac, până la facultatea de medicină, unde se afla doctorul Robert Knox. Cadavrul a fost inspectat de către doctor care, mulțumit de achiziție, le-a oferit lui Burke și Hare suma de șapte lire și zece șilingi. Echivalentul a 1 100 de dolari. Banii de la Knox îi amețiseră atât de tare pe cei doi prieteni, că nimic nu i-a putut întoarce din drumul tenebros spre crimă. Așa se face că două zile mai târziu au planificat primul lor asasinat. Au căutat mai multe zile prin împrejurimi victima cea mai potrivită şi, în final, s-au oprit asupra lui Joseph „morarul".
Din acel moment, Burke și Hare s-au transformat în nişte adevăraţi asasini în serie. Nu se poate calcula numărul exact al persoanelor omorâte; se presupune că acesta variază între şaptesprezece şi douăzeci şi opt. Victimele lor veneau întotdeauna din medii sărace, oameni uitaţi de societate. Vânzătoare de chibrituri, cerșetori, prostituate sau simpli vagabonzi au căzut în mâinile acestor fiinţe degenerate. Nu omorau copii pentru simplul fapt că, fiind mici, nu erau la mare căutare şi aveau un preţ derizoriu. În anul 1828, situaţia din Edinburgh ajunsese critică, mamele îşi ascundeau fiii, muncitorii se întorceau acasă în grup, nimeni nu vroia să se plimbe sau să doarmă singur. Teroarea bântuia orașul scoțian. Vigilența din cartierele din Edinburgh era extrem de riguroasă. Poliţia a încercuit zonele de unde se presupunea că fuseseră răpite persoanele. Burke și Hare începeau să vadă cum se ridicau bariere între ei şi prada lor.
Erau din ce în ce mai puţine locuri unde puteau merge la vânătoare şi, curând, aveau să fie nevoiţi să se replieze în propria feudă din pensiunea lui Margaret care, apropo, nu era străină nici ea de ceea ce se întâmpla. Și nici Helen McDougal. Cele două femei nu au luat parte la nici un asasinat, au fost, în schimb, complice şi au beneficiat de câştigurile obținute de iubiții lor. În același an, 1828, au avut loc ultimele crime ale lui Burke și Hare. Presiunea poliţiei şi cercetările efectuate i-au determinat pe inspectori să facă investigaţii într-un cartier de unde dispăruse un tânăr. Faptul l-a uimit pe vecinii care au povestit poliţiei că James Wilson „prostuţul" (căci aşa îl numeau) era un tânăr care, chiar dacă era înapoiat mintal, ştia foarte bine pe unde trebuia să meargă şi, în plus, era sănătos tun. Pe de altă parte, aceiaşi vecini observaseră că Burke și Hare nu lucrau, dar aveau totuși bani de cheltuit. În acele zile, inspectorii dădeau târcoale hanului unde stăteau cei doi asasini.
Într-o noapte, Burke a avut îndrăzneala de a omorî o tânără în propria sa camera. Resturile sângeroase ale tinerei au fost descoperite de către soţii Gray, care se ocupau de curăţarea pensiunii. Helen, iubita lui Burke, a încercat să îi mituiască pe cei doi soţi, promiţându-le o liră pe săptămână pentru tot restul vieţii. Cu toate acestea, preţul probabil că nu i-a convins şi, câteva minute mai târziu, aceştia se aflau la poliţie, denunţând macabra descoperire. Burke însă a avut timp să facă dispărut cadavrul. Când poliţia a ajuns la locul faptei, a găsit doar resturi de sânge. Burke, care vânduse corpul doctorului Knox, a explicat cu mult calm că acel sânge provenea de la menstruaţia unei persoane care trecuse pe la el. Să nu uităm că pe atunci nu existau metodele de verificare ştiinţifică de care dispunem astăzi. Nu existau probe, pentru că nu exista corpul delict. în ciuda acestei situații, suspiciunile în privința lui Burke erau mari. Poliţia a făcut o mutare hotărâtoare când l-a reţinut pe Hare, veriga slabă a cuplului criminal.
L-au interogat timp de mai multe ore, încercând să-l facă să mărturisească toate crimele, dar fără rezultat. Într-un final, au schimbat strategia: dacă William Hare îşi acuza asociatul, putea să iasă nevinovat din acea situaţie, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îl prindeau pentru ceva şi îi putrezeau oasele în închisoare sau ajungea pe eşafod. Hare, convins de acest ultim argument, a turnat fără zăbavă, arătându-i cu degetul pe fostul său tovarăş de arme, despre care a spus că a fost instigatorul şi autorul tuturor crimelor comise de ei. Evident, Burke a încercat să se apere, inventând poveşti pe cât de neobişnuite, pe atât de lipsite de coerenţă. El spunea că ultima victimă pe care o vânduse doctorului Knox murise de moarte naturală, în patul său, în timp ce dormea şi singurul lucru rău pe care îl făcuse fusese că a vândut cadavrul. Dacă asta era un delict, nu avea nici o problemă să plătească amenda care i se impunea.
Când a văzut că situaţia a devenit din ce în ce mai complicată, a început să susţină teza că fata nu murise în camera sa, ci că fusese adusă de un pădurar, într-o cutie, şi că acesta a uitat să o ia. Polițiști ascultau stupefiați neghiobiile lui Burke. În acest timp, Hare continua să povestească detalii din nopţile lor sângeroase. În plus, el profită de moment pentru a o acuza și pe Helen McDougal că ar fi fost complicea iubitului ei. Nu exista nici o îndoială, Burke era vinovat și era pe punctul de a plăti pentru crimele sale oribile. Pe 24 decembrie 1828, a început procesul contra lui William Burke și Helen McDougal. După deliberări îndelungate, judecătorii au pronunțat sentința. Burke urma să fie spânzurat și, ca o ironie, corpul său donat științei. Helen a fost achitată şi protejată din acel moment pentru a evita linşarea ei. Doctorul Knoxa fost și el achitat, dar atacurile repetate asupra casei sale şi lipsa de clienţi l-au determinat să plece la Londra.
Dar şi în provincie prostul renume l-a îngropat în mizerie. Se spune că a murit în America de Nord, unde lucra ca actor. Burke a fost spânzurat pe 28 ianuarie 1829. Corpul său, la fel ca şi corpurile victimelor sale, a fost disecat de către studenţii de la medicină. Ceea ce este curios este faptul că pielea sa a fost vândută pe bucăți, pentru confecționarea unei coperți de carte, portmonee și pungi de tutun. Politia s-a ținut de cuvânt şi l-a eliberat pe William Hare care a fugit din Scoţia pe ascuns şi a încercat să îşi găsească de muncă în Londra; dar faima sa l-a precedat şi, într-o fabrică unde încerca să îşi câştige pâinea, a fost identificat de către muncitori și aruncat într-un container plin cu var nestins. Hare a ieşit din recipient cu greu, dar pielea i-a fost arsă de var. Şi-a pierdut vederea şi astfel a străbătut străzile Londrei, cerşind până în anul 1860, când a murit. Avea 70 de ani.
Câteva note dintr-un jurnal amintesc despre grozăvia petrecută pe 28 ianuarie 1829. ”După ce a fost ridicată spânzurătoarea, piața s-a umplut de scaune. Mii de scaune. Veniseră oameni din toate colțurile țării. Toată lumea voia să apuce un loc în față la acest spectacol. La ora 9.00 a fost adus William Burke. Mulțimea a izbucnit în strigăte de furie, Voiau să-l linșeze. Văzând mulțimea atât de furioasă Burke sa înșfăcat lațul într-o încercare de a-și accelera procesul morții. Martorii spun că după ce a fost deschisă trapa, el nu a murit imediat. După ce a căzut atârnat de frânghie a trăit un minut. Alții au spus că două minute.
Dar corpul a fost lăsat să atârne aproximativ o jumătate de oră. După ce a fost dat jos, mulți din mulțime au încercat să apuce bucăți de carne, de frânghie, așchii din sicriul în care a fost pus cadavrul etc. Toată lumea voia să păstreze un suvenir de la acest eveniment. Trupul său a fost trimis pentru a fi disecat de la ”Edinburgh Medical College”. A fost efectuată o disecție publică, condusă de către profesorul Alexandru Monro”. (internet)
Având în vedere permisivitatea legilor de a se practica un asemenea carnagiu, inevitabil că a venit o perioadă când numărul de corpuri destinate disecţiei s-a triplat. Și când cererea a depășit cu mult numărul de cadavre existent au apărut negustorii de cadavre. Sau hoții de cadavre care livrau ”marfa” imediat. Cel mai cunoscut exemplu despre acest tip de negoț este faimosul caz al complicilor William Burke și Villiam Hare care, conform investigațiilor de la acea vreme, pentru a procura cât mai multe cadavre proaspete pentru disecțiile din Colegiu Medical din Edinburgh, au devenit criminali în serie. „Urmăream beţivii (victimele) pe străzile din Edinburgh şi dacă ni se părea că nu este nimeni care să le simtă absenţa, ne împrieteneam cu ei, îi omoram şi apoi duceam cadavrele doctorului Knox, care nu ne-a întrebat niciodată despre originea lor", a declarat unul dintre criminali. Monstruoasele crime i-au convins în final pe guvernanții avelor vremuri să modifice legea privind disponibilitatea și furnizarea de cadavre pentru profesia medicală.
Dacă până în acele momente cadavrele pentru disecție proveneau din cimitire, William Burke și Hare William a dus această practică un pas mai departe. Decât să aștepte ca oamenii să moară și să-i răpească din morminte, ori să negocieze cu rudele lor un preș satisfăcător, cei doi au acționat în avans. În sensul că ajutau omul să moară, apoi îi vindeau cadavrul, asigurând astfel un flux constant de organisme doctorului Robert Knox, care preda cursuri de anatomie la Universitatea din Edinburgh. Astfel, vreme de doi ani, începând din noiembrie 1827 și până în octombrie1828, William Burke și Hare William au reușit să atragă și să ucidă 17 persoane, cadavrele fiind vândute ca modele pentru disecție unor chirurgi din Edinburgh. Organismele proaspete au fost o marfă fierbinte. Prețul plătit pentru ”marfă” era negociabil și ajungea la sume destul de mari. De exemplu, pentru un corp care depășea 182 de centimetri și care avea musculatura bine definită se obţinea o sumă cuprinsă între cinci şi zece lire sterline.
O sumă fabuloasă dacă ne gândim la faptul că un zilier din agricultură câștiga acești bani în patru sau cinci luni. William Burke, un aventurier mediocru, născut în anul 1792 în comitatul englez Tyrone, a ajuns la Edinburgh, dispus să muncească pe post de salahor plătit cu ziua. Cu puţinii săi bani, a ajuns la un han condus de Margaret Laird, o femeie severă care trăia de pe urma închirierii mai multor camere. Cu toate acestea, situația hangiţei era foarte invidiată într-o lume plină de sărăcie şi nu este de mirare că femeia era înconjurată de inşi hotărâţi să găsească o cale s-o ducă mai bine. De câteva luni îi tot dădea târcoale un individ pe nume William Hare, care încerca să o curteze. Așa a ajuns să-l cunoască pe Burke, care nu stătea nici el degeaba şi îşi găsise o iubită numită Hellen McDougal. Cele două perechi s-au împrietenit repede, în bună parte datorită extraordinarelor chefuri de pomină îmbibate cu amor și whisky.
Noapte după noapte, întâlnirile celor patru amici se terminau la fel. Într-o seară, din 1827, pe când cele două perechi se distrau, din vorbă în vorbă și-au amintit că individul care ocupa camera de la mansardă uitase să-și plătească chiria. Patrona, Margaret Laird le-a spus lui Burke și Hare că e timpul să facă o verificare. Șmecherii s-au deplasat în sinistra cameră a lui bătrânului chiriaș, bolnav de tuberculoză, și au bătut la ușă. Neprimind nici un răspuns, au forțat ușa și, luminând încăperea cu un felinar, au observat trântit la podea corpul inert al chiriașului. Acela a fost momentul când lui Burke i s-a aprins beculeţul ideilor fatale; fără a pierde o secundă, i-a sugerat prietenului său Hare posibilitatea de a vinde acel corp medicilor. Nimeni nu ar bănui nimic, astfel încât, în mod sigur, cadavrul nu va fi reclamat. Din ceea ce ştiau, Desmond era puţin mai mult decât un vagabond fără familie şi nimeni nu s-ar fi interesat de resturile lumeşti ale nefericitului candidat la operaţiunea de dezmembrare.
Pentru început au decis să umple sicriul cu rumeguș ca să nu trezească oarecare suspiciuni din partea vreunui curios. Apoi s-au gândit unde să vândă cadavrul. Inițial, au mers la profesorul Alexander Munro din ”Edinburgh Medical College”, dar după efectuarea anchetelor au fost re-direcționați către dr. Robert Knox. Hare şi-a ajutat asociatul să transporte corpul destul de greu, se pare, într-un sac, până la facultatea de medicină, unde se afla doctorul Robert Knox. Cadavrul a fost inspectat de către doctor care, mulțumit de achiziție, le-a oferit lui Burke și Hare suma de șapte lire și zece șilingi. Echivalentul a 1 100 de dolari. Banii de la Knox îi amețiseră atât de tare pe cei doi prieteni, că nimic nu i-a putut întoarce din drumul tenebros spre crimă. Așa se face că două zile mai târziu au planificat primul lor asasinat. Au căutat mai multe zile prin împrejurimi victima cea mai potrivită şi, în final, s-au oprit asupra lui Joseph „morarul".
Din acel moment, Burke și Hare s-au transformat în nişte adevăraţi asasini în serie. Nu se poate calcula numărul exact al persoanelor omorâte; se presupune că acesta variază între şaptesprezece şi douăzeci şi opt. Victimele lor veneau întotdeauna din medii sărace, oameni uitaţi de societate. Vânzătoare de chibrituri, cerșetori, prostituate sau simpli vagabonzi au căzut în mâinile acestor fiinţe degenerate. Nu omorau copii pentru simplul fapt că, fiind mici, nu erau la mare căutare şi aveau un preţ derizoriu. În anul 1828, situaţia din Edinburgh ajunsese critică, mamele îşi ascundeau fiii, muncitorii se întorceau acasă în grup, nimeni nu vroia să se plimbe sau să doarmă singur. Teroarea bântuia orașul scoțian. Vigilența din cartierele din Edinburgh era extrem de riguroasă. Poliţia a încercuit zonele de unde se presupunea că fuseseră răpite persoanele. Burke și Hare începeau să vadă cum se ridicau bariere între ei şi prada lor.
Erau din ce în ce mai puţine locuri unde puteau merge la vânătoare şi, curând, aveau să fie nevoiţi să se replieze în propria feudă din pensiunea lui Margaret care, apropo, nu era străină nici ea de ceea ce se întâmpla. Și nici Helen McDougal. Cele două femei nu au luat parte la nici un asasinat, au fost, în schimb, complice şi au beneficiat de câştigurile obținute de iubiții lor. În același an, 1828, au avut loc ultimele crime ale lui Burke și Hare. Presiunea poliţiei şi cercetările efectuate i-au determinat pe inspectori să facă investigaţii într-un cartier de unde dispăruse un tânăr. Faptul l-a uimit pe vecinii care au povestit poliţiei că James Wilson „prostuţul" (căci aşa îl numeau) era un tânăr care, chiar dacă era înapoiat mintal, ştia foarte bine pe unde trebuia să meargă şi, în plus, era sănătos tun. Pe de altă parte, aceiaşi vecini observaseră că Burke și Hare nu lucrau, dar aveau totuși bani de cheltuit. În acele zile, inspectorii dădeau târcoale hanului unde stăteau cei doi asasini.
Într-o noapte, Burke a avut îndrăzneala de a omorî o tânără în propria sa camera. Resturile sângeroase ale tinerei au fost descoperite de către soţii Gray, care se ocupau de curăţarea pensiunii. Helen, iubita lui Burke, a încercat să îi mituiască pe cei doi soţi, promiţându-le o liră pe săptămână pentru tot restul vieţii. Cu toate acestea, preţul probabil că nu i-a convins şi, câteva minute mai târziu, aceştia se aflau la poliţie, denunţând macabra descoperire. Burke însă a avut timp să facă dispărut cadavrul. Când poliţia a ajuns la locul faptei, a găsit doar resturi de sânge. Burke, care vânduse corpul doctorului Knox, a explicat cu mult calm că acel sânge provenea de la menstruaţia unei persoane care trecuse pe la el. Să nu uităm că pe atunci nu existau metodele de verificare ştiinţifică de care dispunem astăzi. Nu existau probe, pentru că nu exista corpul delict. în ciuda acestei situații, suspiciunile în privința lui Burke erau mari. Poliţia a făcut o mutare hotărâtoare când l-a reţinut pe Hare, veriga slabă a cuplului criminal.
L-au interogat timp de mai multe ore, încercând să-l facă să mărturisească toate crimele, dar fără rezultat. Într-un final, au schimbat strategia: dacă William Hare îşi acuza asociatul, putea să iasă nevinovat din acea situaţie, dacă nu, mai devreme sau mai târziu, îl prindeau pentru ceva şi îi putrezeau oasele în închisoare sau ajungea pe eşafod. Hare, convins de acest ultim argument, a turnat fără zăbavă, arătându-i cu degetul pe fostul său tovarăş de arme, despre care a spus că a fost instigatorul şi autorul tuturor crimelor comise de ei. Evident, Burke a încercat să se apere, inventând poveşti pe cât de neobişnuite, pe atât de lipsite de coerenţă. El spunea că ultima victimă pe care o vânduse doctorului Knox murise de moarte naturală, în patul său, în timp ce dormea şi singurul lucru rău pe care îl făcuse fusese că a vândut cadavrul. Dacă asta era un delict, nu avea nici o problemă să plătească amenda care i se impunea.
Când a văzut că situaţia a devenit din ce în ce mai complicată, a început să susţină teza că fata nu murise în camera sa, ci că fusese adusă de un pădurar, într-o cutie, şi că acesta a uitat să o ia. Polițiști ascultau stupefiați neghiobiile lui Burke. În acest timp, Hare continua să povestească detalii din nopţile lor sângeroase. În plus, el profită de moment pentru a o acuza și pe Helen McDougal că ar fi fost complicea iubitului ei. Nu exista nici o îndoială, Burke era vinovat și era pe punctul de a plăti pentru crimele sale oribile. Pe 24 decembrie 1828, a început procesul contra lui William Burke și Helen McDougal. După deliberări îndelungate, judecătorii au pronunțat sentința. Burke urma să fie spânzurat și, ca o ironie, corpul său donat științei. Helen a fost achitată şi protejată din acel moment pentru a evita linşarea ei. Doctorul Knoxa fost și el achitat, dar atacurile repetate asupra casei sale şi lipsa de clienţi l-au determinat să plece la Londra.
Dar şi în provincie prostul renume l-a îngropat în mizerie. Se spune că a murit în America de Nord, unde lucra ca actor. Burke a fost spânzurat pe 28 ianuarie 1829. Corpul său, la fel ca şi corpurile victimelor sale, a fost disecat de către studenţii de la medicină. Ceea ce este curios este faptul că pielea sa a fost vândută pe bucăți, pentru confecționarea unei coperți de carte, portmonee și pungi de tutun. Politia s-a ținut de cuvânt şi l-a eliberat pe William Hare care a fugit din Scoţia pe ascuns şi a încercat să îşi găsească de muncă în Londra; dar faima sa l-a precedat şi, într-o fabrică unde încerca să îşi câştige pâinea, a fost identificat de către muncitori și aruncat într-un container plin cu var nestins. Hare a ieşit din recipient cu greu, dar pielea i-a fost arsă de var. Şi-a pierdut vederea şi astfel a străbătut străzile Londrei, cerşind până în anul 1860, când a murit. Avea 70 de ani.
Câteva note dintr-un jurnal amintesc despre grozăvia petrecută pe 28 ianuarie 1829. ”După ce a fost ridicată spânzurătoarea, piața s-a umplut de scaune. Mii de scaune. Veniseră oameni din toate colțurile țării. Toată lumea voia să apuce un loc în față la acest spectacol. La ora 9.00 a fost adus William Burke. Mulțimea a izbucnit în strigăte de furie, Voiau să-l linșeze. Văzând mulțimea atât de furioasă Burke sa înșfăcat lațul într-o încercare de a-și accelera procesul morții. Martorii spun că după ce a fost deschisă trapa, el nu a murit imediat. După ce a căzut atârnat de frânghie a trăit un minut. Alții au spus că două minute.
Dar corpul a fost lăsat să atârne aproximativ o jumătate de oră. După ce a fost dat jos, mulți din mulțime au încercat să apuce bucăți de carne, de frânghie, așchii din sicriul în care a fost pus cadavrul etc. Toată lumea voia să păstreze un suvenir de la acest eveniment. Trupul său a fost trimis pentru a fi disecat de la ”Edinburgh Medical College”. A fost efectuată o disecție publică, condusă de către profesorul Alexandru Monro”. (internet)
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu