"Dragostea pentru soția mea a fost scânteia care a aprins inițial în inima mea dorința de a despica un munte. Când Dumnezeu este cu tine, nimeni şi nimic nu te poate opri. Acesta e secretul tuturor lucrurilor extraordinare care se întâmplă. Să rămâi ferm pe poziție, păstrând o voință de oțel și să nu te lași descurajat de împrejurări.
Când m-am apucat să realizez această mare lucrare, oamenii m-au crezut nebun. Dar am reușit!”. Acestea sunt cuvintele extraordinare spuse de către un om simplu, fără studii care, crezând în dragoste și în Dumnezeu a ”mutat” un munte. E o poveste incredibilă care a făcut înconjurul lumii și despre care toată lumea vorbește ca despre un miracol. În apropiere de orașul indian Gaya, la poalele unor munți stâncoși, din timpuri uitate, se cuibărise un sat mic care nu avea mai mult de 100 de locuitori. Multe dintre aceste suflete își câștigau traiul din munca pe ogoare. Zilnic trebuiau să urce pantele munților și să străbată niște cărări periculoase pentru a ajunge la fermele depărtate.
În timp ce bărbații munceau pe ogoare cât era ziua de lungă, femeile erau nevoite să escaladeze stâncile aducătoare de moarte și să parcurgă trasee periculoase pentru a le duce alimente și apă. Muntele era o capcană a morții. Mulți dintre localnicii din Gahlaur și-au găsit sfârșitul acolo până în anii 1960. Faguni Devi era una dintre femeile curajoase care se aventura săptămânal printre acele prăpăstii pentru a-i duce de-ale gurii soțului ei, Dashrath Manjhi. Amândoi erau tineri, se căsătoriseră de vreun an și acum se bucurau de nașterea unui prunc. Dashrath Manjhi avea pe atunci 22 de ani și era ferm convins că la atât se limita viața lui, care era scrisă acolo, în brazdele fermei unde muncea cu ziua. Dar, într-una dintre zile, aripa morții avea să-i spulbere speranțele pentru totdeauna. La început a crezut că este o neînțelegere, dar omul care venise să-i aducă vestea proastă a insistat.
Dashrath Manjhi trebuia să meargă urgent în sat. Soția lui era pe moarte. Se aștepta și putea duce oricare altă lovitură de la viață, dar nu acesta. Moartea soției lui însemna sinucidere. Nu credea că putea suporta o asemenea durere. Pe când traversa muntele, îndreptându-se către soțul ei pentru ai duce apă și merinde, Faguni Devi a alunecat în prăpastie și s-a rănit grav. Rănile necesitau internarea într-un spital, dar pentru a ajunge la doctori trebuia să escaladeze stâncile acelea ucigașe ale muntelui. Neputând să ajungă la timp într-un spital, la scurt timp după accident femeia a murit. "Soţia mea, Faguni Devi, a suferit un accident şi s-a rănit grav atunci când traversa muntele să-mi aducă mie apă, acolo unde munceam. Atunci m-am decis să fac ceva pentru a face drumul abordabil pentru oricine, să nu mai existe niciun pericol.
Pierderea suferită m-a ambiţionat şi mai mult. Știam că vocea mea nu va crea nici o reacție în urechea surdă a guvernului, prin urmare, am ales pentru a realiza această sarcină herculeană singur”, a povestit Manjhi. El și-a vândut caprele pentru a achiziționa unelte pentru lupta cu muntele: frânghii, o daltă, un ciocan și o lopată. La auzul planului lui Dashrath Manjhi oamenii l-au considerat nebun și excentric și la început făceau glume pe seama lui şi îl ridiculizau. Mai târziu, când drumul prinsese ceva contur, câţiva oameni l-au ajutat zilnic cu mâncare şi i-au cumpărat și unelte noi. Conform martorilor indianul a intrat în luptă cu muntele la începutul anului 1959. Faptul că muntele îi răpise viața soției îl ambiționase foarte mult. Consătenii lui îşi aduc aminte cum sărmanul om muncea zi şi noapte, fără întrerupere, neobosit, de parcă ar fi fost posedat.
"Părea să se ducă o adevărată luptă între el şi muntele acela înalt de 300 de metri. Până la urmă, Manjhi al nostru a învins!", a spus un localnic. Acum, toţi locuitorii din provincia Gaya îşi aduc aminte de "omul muntelui" şi nu ezită să-şi exprime respectul pentru cel care le-a făcut viaţa mai uşoară. ”Această lupă între om și natură a durat 22 de ani. În 1981 l-am văzut bucurându-se de realizare. A căzut în genunchi, a înălțat ochii către cer și s-a închinat. A spus ceva legat de puterea divină: «Când Dumnezeu este cu tine, nimeni şi nimic nu te poate opri!»”, și-a amintit un localnic. De unul singur, a reușit să scobească în stancă un drum de acces lung de mai bine de o sută de metri, înalt de 30 de metri și atât de lat cât să permită trecerea autovehiculelor. A redus distanța dintre locațiile Gaya’s Atri și Vazirganj de la 75 de kilometri la doar zece.
Drumul lui Dashrath Manjhi din Gahlaur este acum folosit de oamenii din 60 de sate. Copiii din cătunele învecinate nu mai merg pe jos opt kilometri până la școală, ci doar trei. În semn de recunoștință (sau recompensă) Dashrath Manjhi a primit din partea Guvernului indian, cinci acri de teren în apropierea satului Gahlaur, pe care însă el i-a donat pentru construirea unui spital mic. După atâția ani de chin, răpus probabil și de durerea sufletească după pierderea iubitei, Dashrath Manjhi a cedat. Într-o zi oamenii din sat au aflat că omul care mutase munții a fost doborât de cancer. Cu câteva zile înainte să plece la ceruri, pe 17 august 2007, Dashrath Manjhi, ajuns la 73 de ani, a spus: “Am știut că dacă nu fac drumul cu mâna mea, nici guvernul nu-l va face, și nici comunitatea nu va face nimic.
Muntele acesta a creat probleme și a stat în drumul oamenilor sute de ani. Nimeni nu i-a ascultat, guvernele nu au făcut nimic și atunci m-am decis să fac eu drumul. Și l-am făcut!”. La mulți ani după deces, autoritățile au admis că Dashrath Manjhi este un erou național și că merită funeralii naționale. În India, Dashrath Manjhi și Taj Mahal rămân simboluri eterne ale iubirii. Dacă Dashrath Manjhi a sculptat în stâncă, timp de 22 de ani, un drum de o sută de metri, despre Taj Mahal se spune că a fost construit, în 23 de ani, din ordinul celui de-al cincilea împărat, Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții, prințesa Mumtaz Mahal. Împărăteasa a murit după nașterea celui de-al 14-lea copil. Moartea ei l-a afectat într-atât pe împărat încât părul i-a albit în numai câteva luni.
Înainte de ultima suflare prințesa l-a rugat pe împărat patru lucruri:
Când m-am apucat să realizez această mare lucrare, oamenii m-au crezut nebun. Dar am reușit!”. Acestea sunt cuvintele extraordinare spuse de către un om simplu, fără studii care, crezând în dragoste și în Dumnezeu a ”mutat” un munte. E o poveste incredibilă care a făcut înconjurul lumii și despre care toată lumea vorbește ca despre un miracol. În apropiere de orașul indian Gaya, la poalele unor munți stâncoși, din timpuri uitate, se cuibărise un sat mic care nu avea mai mult de 100 de locuitori. Multe dintre aceste suflete își câștigau traiul din munca pe ogoare. Zilnic trebuiau să urce pantele munților și să străbată niște cărări periculoase pentru a ajunge la fermele depărtate.
În timp ce bărbații munceau pe ogoare cât era ziua de lungă, femeile erau nevoite să escaladeze stâncile aducătoare de moarte și să parcurgă trasee periculoase pentru a le duce alimente și apă. Muntele era o capcană a morții. Mulți dintre localnicii din Gahlaur și-au găsit sfârșitul acolo până în anii 1960. Faguni Devi era una dintre femeile curajoase care se aventura săptămânal printre acele prăpăstii pentru a-i duce de-ale gurii soțului ei, Dashrath Manjhi. Amândoi erau tineri, se căsătoriseră de vreun an și acum se bucurau de nașterea unui prunc. Dashrath Manjhi avea pe atunci 22 de ani și era ferm convins că la atât se limita viața lui, care era scrisă acolo, în brazdele fermei unde muncea cu ziua. Dar, într-una dintre zile, aripa morții avea să-i spulbere speranțele pentru totdeauna. La început a crezut că este o neînțelegere, dar omul care venise să-i aducă vestea proastă a insistat.
Dashrath Manjhi trebuia să meargă urgent în sat. Soția lui era pe moarte. Se aștepta și putea duce oricare altă lovitură de la viață, dar nu acesta. Moartea soției lui însemna sinucidere. Nu credea că putea suporta o asemenea durere. Pe când traversa muntele, îndreptându-se către soțul ei pentru ai duce apă și merinde, Faguni Devi a alunecat în prăpastie și s-a rănit grav. Rănile necesitau internarea într-un spital, dar pentru a ajunge la doctori trebuia să escaladeze stâncile acelea ucigașe ale muntelui. Neputând să ajungă la timp într-un spital, la scurt timp după accident femeia a murit. "Soţia mea, Faguni Devi, a suferit un accident şi s-a rănit grav atunci când traversa muntele să-mi aducă mie apă, acolo unde munceam. Atunci m-am decis să fac ceva pentru a face drumul abordabil pentru oricine, să nu mai existe niciun pericol.
Pierderea suferită m-a ambiţionat şi mai mult. Știam că vocea mea nu va crea nici o reacție în urechea surdă a guvernului, prin urmare, am ales pentru a realiza această sarcină herculeană singur”, a povestit Manjhi. El și-a vândut caprele pentru a achiziționa unelte pentru lupta cu muntele: frânghii, o daltă, un ciocan și o lopată. La auzul planului lui Dashrath Manjhi oamenii l-au considerat nebun și excentric și la început făceau glume pe seama lui şi îl ridiculizau. Mai târziu, când drumul prinsese ceva contur, câţiva oameni l-au ajutat zilnic cu mâncare şi i-au cumpărat și unelte noi. Conform martorilor indianul a intrat în luptă cu muntele la începutul anului 1959. Faptul că muntele îi răpise viața soției îl ambiționase foarte mult. Consătenii lui îşi aduc aminte cum sărmanul om muncea zi şi noapte, fără întrerupere, neobosit, de parcă ar fi fost posedat.
"Părea să se ducă o adevărată luptă între el şi muntele acela înalt de 300 de metri. Până la urmă, Manjhi al nostru a învins!", a spus un localnic. Acum, toţi locuitorii din provincia Gaya îşi aduc aminte de "omul muntelui" şi nu ezită să-şi exprime respectul pentru cel care le-a făcut viaţa mai uşoară. ”Această lupă între om și natură a durat 22 de ani. În 1981 l-am văzut bucurându-se de realizare. A căzut în genunchi, a înălțat ochii către cer și s-a închinat. A spus ceva legat de puterea divină: «Când Dumnezeu este cu tine, nimeni şi nimic nu te poate opri!»”, și-a amintit un localnic. De unul singur, a reușit să scobească în stancă un drum de acces lung de mai bine de o sută de metri, înalt de 30 de metri și atât de lat cât să permită trecerea autovehiculelor. A redus distanța dintre locațiile Gaya’s Atri și Vazirganj de la 75 de kilometri la doar zece.
Drumul lui Dashrath Manjhi din Gahlaur este acum folosit de oamenii din 60 de sate. Copiii din cătunele învecinate nu mai merg pe jos opt kilometri până la școală, ci doar trei. În semn de recunoștință (sau recompensă) Dashrath Manjhi a primit din partea Guvernului indian, cinci acri de teren în apropierea satului Gahlaur, pe care însă el i-a donat pentru construirea unui spital mic. După atâția ani de chin, răpus probabil și de durerea sufletească după pierderea iubitei, Dashrath Manjhi a cedat. Într-o zi oamenii din sat au aflat că omul care mutase munții a fost doborât de cancer. Cu câteva zile înainte să plece la ceruri, pe 17 august 2007, Dashrath Manjhi, ajuns la 73 de ani, a spus: “Am știut că dacă nu fac drumul cu mâna mea, nici guvernul nu-l va face, și nici comunitatea nu va face nimic.
Muntele acesta a creat probleme și a stat în drumul oamenilor sute de ani. Nimeni nu i-a ascultat, guvernele nu au făcut nimic și atunci m-am decis să fac eu drumul. Și l-am făcut!”. La mulți ani după deces, autoritățile au admis că Dashrath Manjhi este un erou național și că merită funeralii naționale. În India, Dashrath Manjhi și Taj Mahal rămân simboluri eterne ale iubirii. Dacă Dashrath Manjhi a sculptat în stâncă, timp de 22 de ani, un drum de o sută de metri, despre Taj Mahal se spune că a fost construit, în 23 de ani, din ordinul celui de-al cincilea împărat, Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții, prințesa Mumtaz Mahal. Împărăteasa a murit după nașterea celui de-al 14-lea copil. Moartea ei l-a afectat într-atât pe împărat încât părul i-a albit în numai câteva luni.
Înainte de ultima suflare prințesa l-a rugat pe împărat patru lucruri:
- să-i construiască un mormânt;
- să se recăsătorească;
- să-și iubească fiii;
- să-i viziteze mormântul la aniversare.
- să se recăsătorească;
- să-și iubească fiii;
- să-i viziteze mormântul la aniversare.
Șahul a pierdut la decesul soției sale nu numai o consoartă, ci și un abil și inteligent sfetnic politic. Împăratul a jurat că va construi un edificiu funerar măreț și fără egal în lume. Construcția Taj Mahal-ului a demarat în 1630 și a fost finalizată în 1653, după aproape 23 de ani.
Se spune că 20 de mii de oameni ar fi f muncit la el. Materialele au fost aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce număra 1 000 de elefanți. Un poet englez îl descria ca fiind „nu un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”.Taj Mahal-ul strălucește ca o bijuterie în lumina lunii, la răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. Cu siguranță, Taj Mahal-ul - una dintre cele șapte minuni ale lumii – este recunoscută ca bijuterie a arhitecturii indiene și una dintre cele mai prețuite și mai admirate capodopere ale umanității.
Se spune că 20 de mii de oameni ar fi f muncit la el. Materialele au fost aduse din întreaga Indie și din alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce număra 1 000 de elefanți. Un poet englez îl descria ca fiind „nu un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”.Taj Mahal-ul strălucește ca o bijuterie în lumina lunii, la răsărit întreg ansamblul pare roz, iar seara alb-galbui. Schimbarea culorilor se spune că este simbolul stării de spirit a femeilor. Cu siguranță, Taj Mahal-ul - una dintre cele șapte minuni ale lumii – este recunoscută ca bijuterie a arhitecturii indiene și una dintre cele mai prețuite și mai admirate capodopere ale umanității.
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu