Această operație l-a nenorocit pe viață pe Henry Molaison dar, în schimb, s-a dovedit un cadou pentru știință. Tot ”folderul cu amintiri”, construit și păstrat în cei 27 de ani cu mare finețe de către creier, a sfârșit în câteva secunde în tăișul bisturiului. Astfel, lui Molaison i s-a răpit definitiv capacitatea de a reține informații noi. Își pierdea memoria o dată la 30 de secunde. Singurul om din lume și din toate timpurile care a suferit de această boală bizară. Și-a dus restul vieții fără să își mai amintească ceva din timpul de dinainte de operație. Nici un amănunt despre moartea părinților săi, care s-a întâmplat după intervenția chirurgicală, considerat eveniment important din viața omului, care marchează pentru totdeauna, și rămâne adânc întipărit în memorie. Astfel, din momentul acestei operații, de rău augur, efectuată în 1953, Henry Molaison a devenit faimos. Dar puțini oameni au aflat numele lui.
Până la moartea sa, în 2008, la vârsta de 82 de ani, omul din Connecticut, despre care se știa faptul că și-a pierdut capacitatea de a forma și a stoca noi amintiri, a fost cunoscut doar ca ”HM” pentru zeci de oameni de știință și cercetători care au studiat cazul său. După ce a murit, în 2008, creierul sau a fost secționat și păstrat pentru studii la o universitate din San Diego. Molaison a devenit primul martir sacrificat pentru studiul memoriei umane; deși, ca subiect, a fost rezultatul a 60 de ani de descoperiri în domeniul necunoștinței. Ca persoană toată viața n-a făcut decât să încerce să-și amintească lucruri în vârtejul din mintea lui. După ce i-a murit tatăl, purta în buzunar un bilețel pe care scria „Tata e mort”. "Tot ce se întâmplă acum este foarte clar pentru mine. Ceea ce s-a întâmplat înainte mă îngrijorează, însă. E ca și cum doar ce m-am trezit dintr-un vis și nu îmi amintesc nimic", a declarat Henry la un moment dat.
Dr. Suzanne Corkin l-a întâlnit pe Henry în 1962, pe când era proaspătă absolventă a facultății de medicină. După ce a devenit anchetatorul lui principal în 1982, și-a petrecut următorii 46 de ani din viață lucrând cu el. După moartea lui Henry, dr Dr. Suzanne Corkin. și-a adunat toate notițele într-o carte pe care a intitulat-o "Permanent Present Tense". În ciuda bolii care îl împiedica să își amintească orice, în timp, el a început să realizeze că se întâmplă ceva cu memoria lui. Boala, numită de specialiști ”HM”, încă este un mister pe care specialiștii încearcă să îl rezolve de multe decenii. Iată, redăm câteva fragmente din notele dr. Suzanne Corkin. ”Henry ne-a învățat atât de multe lucruri despre creier. Datorită lui am descoperit că memoria este localizată în zona cerebrala numita «hipocampus».
Am încercat să înțeleg cum e să nu poți ține minte moartea unui părinte. Nu-mi putea spune ce făcuse mai devreme în ziua aceea sau cu o zi înainte sau cu o lună înainte. Dacă-i distrăgeam atenția, nu-și putea aminti despre ce vorbea. E ca atunci când intrăm într-o cameră și uităm imediat motivul pentru care am intrat. Henry avea constant frustrarea asta. Dar s-a obișnuit cu asta. A locuit în medii foarte familiare după operație. A lângă părinții săi și și-a petrecut mult timp în casa aceea. Așa că se obișnuise să treacă dintr-o cameră în alta fără să aibă idee de ce. Dacă ajungea în baie, probabil știa de ce s-a dus la baie. Dar nu știa unde se țin lucrurile. Îi plăcea să lucreze în curte, dar nu știa niciodată locurile în care erau uneltele. Se uita de nenumărate ori la aceleași filme. Citea și aceleași reviste fără probleme. Asculta și muzică câteodată dar nu i-au rămas în minte nici o melodie. Odată l-am testat la modul oficial. Am făcut un test.
M-am dus la bibliotecă și am găsit un top cu hituri din 1926 (anul în care s-a născut) și le-am înregistrat. Când i le-am pus, a recunoscut câteva dintre ele – deci n-a fost un eșec total. În orice caz, el nu avusese viață socială nici în adolescență, din cauza epilepsiei. Câteodată reușea să ghicească lucruri. Nu fabula, dar uneori le zicea pe ghicite. Când l-am întrebat cine a luptat în Războiul din Golf, a spus Mexic și Cuba. Ghicea inteligent, nu inventa lucruri. Dar nu țin minte să fi mințit vreodată. Nu țin minte să fi făcut asta. La un moment dat se operase de cataractă și după aceea n-a mai trebuit să poarte ochelari. Odată l-am întrebat unde sunt ochelarii și mi-a spus: «I-o fi furat cineva». Nu era o minciună, pentru că nu știa. Nu știa decât că trebuia să poarte ochelari, deci dacă ochelarii nu erau, a trebuit să găsească o explicație pentru asta.
Cu părinții care i-au murit a fost altceva. Nu avea în memorie așa ceva. N-a reușit. I-a luat multă vreme în care nu i-a mai văzut până să înțeleagă că nu mai erau. Era mereu foarte politicos, cu sexul opus, cavaler. Am câteva fotografii cu el și o femeie pe nume Maude, cred că de prin 1946. Una e cu ei doi ținându-se în brațe pe plajă. Cealaltă fotografie e cu Maude într-o poziție de pin-up și pe spatele ei scrie: «Pentru Henry, Cu dragoste, Maude». Am și niște scrisori de la doi prieteni de-ai lui care au fost în armată în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Vorbeau mult despre femei, gagici, căsătorie și chestii din astea. Deci femeile apăreau în conversații, dar nu știu în ce măsură erau adevărate poveștile. După operație l-am întrebat despre eventualele iubite și n-a zis niciodată nimic despre Maude, ceea ce e foarte interesant. Circulă un aforism spiritual la care aspiră mai multe religii: «uitarea trecutului și lipsa de griji față de viitor». Cred că Henry a obținut asta involuntar.
Nu știu dacă pot spune că a avut momente Zen. Mulți oameni îl descriu ca pe o persoană foarte blândă. Cred că era așa și înainte de operație. Și tatăl lui era genul de om care nu vorbea neîntrebat, așa că e greu de știut dacă blândețea și tăcerea lui era genetică sau se datora operației. Știu că unor prizonieri li se scoteau amigdalele pentru a fi îmblânziți. Când a ajuns la centrul clinic de cercetare, primea de mâncare și făceam tot felul de teste pe el, dar uneori îi plăcea să se relaxeze când nu avea nimic de făcut. Asistentele îi scoteau scaunul pe hol și el stătea acolo, iar oamenii care treceau îl salutau. Îi plăcea socializarea asta. Era mulțumit să stea acolo, fără să se întrebe ce mai are de făcut, când e cina și dacă poate primi un pahar cu apă. Stătea acolo și se bucura de peisaj, de traficul de oameni. Era un tip vesel, nu era deprimat.
Și surpriza mare a venit după o perioadă de 20 de ani din ziua în care ne-am cunoscut. Mi-a mărturisit că mă recunoștea. Mă bucur că, în schimbul acestei mari suferințe a adus un mar serviciu științei. Experiența pierderii memoriei a adus o revelație în știință. În primul rând, era dovada vie că e posibil ca o persoană să fie foarte inteligentă chiar dacă nu are memorie. Avea IQ-ul peste medie. Asta ne spune că memoria e procesată de circuite specializate ale creierului – că memoria e compartimentată. Al doilea lucru pe care l-a arătat Henry a fost că abilitatea de a stoca amintiri noi e localizată într-o parte specifică a creierului, partea interioară a lobilor temporali. Înainte de Henry, nu înțelegeam că hipocampul și cortexul care îl înconjoară sunt esențiali pentru stabilirea memoriei pe termen lung. A treia lui contribuție a fost descoperirea că există diferite tipuri de memorie cu diferite locații în creier.
Acum știm că sunt mai tipuri de memorie pe care le păstrezi și când ești amnezic. Chirurgul nu a lăsat nicio parte din hipocamp, care să fi păstrat o fantomă memoriei lui. Au fost tăiate toate liniile telefonice. Toată aria creierului care oferea informații hipocampului a fost înlăturată, au rămas niște urme mici. Nu-și amintea nimic practic care să-i folosească. Din când în când, avea sclipiri de memorie care ne dădeau pe spate și ne făcea să țipăm din cauza surprizei, dar apoi iar nu-și mai amintea nimic a doua zi. Memoria te formează și ca identitate. Unii au spus că Henry a pierdut și aceste daruri după operație. Dar e un domeniu complicat. După cum știm, atât filosofii cât și oamenii de știință au argumentat că un individ care nu are capacitatea de a-și aminti nu are nici identitate.
Cred că Henry Molaison avea un simț al sinelui. Doar că era mai puțin complet față de a altcuiva sau al meu. Noțiunea de sine e compusă din amintiri din trecut și prezent și din planurile pentru viitor. Iar Henry nu prea avea acces la toate astea. Nu își amintea bine perioada de la naștere și până în 1953 când a fost operat Nu ne-a putut spune ce distracții îi plăceau: să se dea cu rolele, să cânte la banjo și să tragă cu arcul. Nu avea decât amintiri generale, nu-și amintea episoade, lucruri care s-au întâmplat într-un anume mediu la un anumit timp. Ani de zile după operație a păstrat fragmente de informație, așa că avea un simț al identității. Știa că fusese operat și că procedura mai fusese testată pe puțini oameni înaintea lui și că se întâmplase ceva greșit pe parcursul ei. Știa asta și putea s-o spună oricui, dar în rest avea o memorie execrabilă. Nu putea reține nicio informație nouă și credea că și arată ca pe vremuri. Se descria ca fiind slab și nu era conștient că avea părul cărunt.
Nu își făcea probleme despre viitor. Dar fapt nici nu-și putea închipui viitorul. Nu putea să-și construiască un plan. În mod constant avea mici monoloage. În unul dintre ele tot spunea că vrea să se facă neurochirurg. Dar credea că nu e posibil, pentru că purta ochelari. Se gândea că vor fi murdari și n-o să vadă bine sau că asistenta o să-i șteargă sprânceana de transpirație și o să-i dea jos ochelarii sau că o să-i sară sângele pe ochelari și n-o să mai vadă nimic. Se temea că ar putea răni pe cineva din cauza asta. Avea o conștiință puternică și nu dorea să mai facă cuiva un rău ca acesta. Chestia interesantă e că nu avea niciun plan «B». Nu avea niciun plan, practic. Când îl întrebam ce ar vrea să facă mâine, spunea: «Orice e benefic». Nu putea crea un viitor și n-a putut niciodată să-și urmeze visele pentru că nu avea niciunul”. (dailymail)
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu