S-a întâmplat în dimineața lui 10 decembrie 1996: Jill Bolte Taylor, specialistă în neuroanatomie, suferă un accident vascular cerebral, cauzat de o hemoragie severă, localizată în emisfera stângă. Făcând apel la cunoștințele ei despre creier, Jill sesizează cum, în numai patru ore, își pierde progresiv conștiința, până în punctul în care devine de-a dreptul incapabilă să scrie, să vorbească, să citească sau să-și mai amintească ceva din viața ei de dinainte.
Înainte ca emisfera stângă, lezată, a creierului - cea rațională, lucidă, care controlează orientarea spațio-temporală - să devină nefuncțională, Taylor se trezește între două realități distincte și, totodată, opuse: o stare de euforie indusă de emisferă dreaptă, preponderent kinestezică și intuitivă, și o stare total diferită, indusă de emisferă stângă, care controlează gândirea logică și prin intermediul căreia autoarea își dă seama că suferă un accident vascular cerebral și se mobilizează pentru a cere ajutor. Trecând printr-o astfel de experiență covârșitoare, Jill Bolte Yaylor a beneficiat de o șansa de cercetare pe care putini cercetători ai creierului și-ar dori-o.
.jpg)
Transcript video:
M-am orientat spre studiul creierului deoarece am un frate care a fost diagnosticat cu o boală mintală: schizofrenie. Întâi că sora și apoi ca om de știință, am vrut să înțeleg de ce este posibil ca eu să pot să-mi urmez visele, să le conectez la realitate și să le fac să se îndeplinească. Ce e în neregula cu creierul fratelui meu și cu schizofrenia astfel ca el nu poate să-și lege visele de o realitate comună pe care o împărtășim cu toții, și se transformă în schimb în halucinații? Așa că mi-am dedicat cariera cercetării bolilor mintale grave. Și m-am mutat din statul meu de origine, care e Indiana, la Boston, unde am ajuns să lucrez în laboratorul doctorului Francine Benes, la Departamentul de Psihiatrie de la Harvard. Și în laborator, ne puneam următoarea întrebare: care sunt diferențele biologice dintre creierele unor persoane care ar fi diagnosticate ca având un control normal al creierului în comparație cu creierele unor persoane diagnosticate cu schizofrenie, tulburare schizoafectivă sau tulburare bipolară? Așa că ceea ce făceam de fapt era o hartă a microcircuitelor creierului: care celule comunică cu care celule, prin intermediul căror substanțe chimice, și apoi în ce cantități sunt acele substanțe? Așadar, viața mea era plină de semnificație, deoarece desfășurăm acest tip de cercetare în timpul programului de zi. Dar, serile și în weekend-uri, călătoream ca purtător de cuvânt pentru ANBM, Alianța Națională pentru Boli Mintale.
.jpg)
Dar, în dimineața zilei de 10 decembrie 1996, m-am trezit descoperind că am și eu propria mea dereglare a creierului. Un vas de sânge se spărsese în emisfera stângă a creierului. Și pe parcursul a patru ore, am putut observa cum creierul meu își pierde capacitatea de a procesa informațiile. În dimineața în care am avut hemoragia, nu am putut umbla, vorbi, citi, scrie sau aminti detalii despre viata mea. Am devenit un copil în corpul unei femei. Dacă ați văzut vreodată creierul unui om e evident că cele doua emisfere sunt în întregime separate una de cealaltă. Și v-am adus un creier uman adevărat. Așadar acesta este un creier uman veritabil. Aceasta este partea frontală a creierului, partea din spate cu măduva spinării atârnând și acesta este modul în care ar fi poziționat în interiorul capului meu. Și dacă va uitați la creier, este evident că cele doua cortexuri cerebrale sunt absolut delimitate unul de celalalt. Pentru aceia dintre voi care înțeleg computerele, emisfera noastră dreapta funcționează ca un procesor paralel în timp ce emisfera stângă are o funcționalitate similară unuia în serie. Cele doua emisfere comunică între ele prin corpul calos, care este alcătuit din aproximativ 300 de milioane de axoni. Dar în afară de aceasta, cele două emisfere sunt complet separate. Deoarece ele procesează informațiile în moduri diferite fiecare dintre emisferele noastre se gândește la lucruri diferite, le pasă de lucruri diferite, și, îndrăznesc să afirm că au personalități foarte diferite.
.jpg)
- Scuzați-mă! Mulțumesc! Mi-a făcut plăcere! (Asistentul: și mie.)
Emisfera noastră dreaptă este dedicată momentului prezent. Totul este „aici și acum”. Emisfera noastră dreaptă gândește în imagini și are un mod de a învăța kinestezic prin mișcarea corpurilor noastre. Informația, în formă de energie, izvorăște simultan prin toate sistemele noastre senzoriale și apoi explodează în acest imens colaj despre cum arata momentul prezent despre cum miroase prezentul și ce gust are, cum îl simțim și cum sună. Sunt o ființă de energie conectată la energia care mă înconjoară prin conștiința emisferei mele drepte. Suntem ființe de energie, conectați unul la celalalt prin conștiința emisferelor noastre drepte, formând o singura familie: umanitatea. Și aici, acum, suntem frați și surori pe aceasta planetă aflându-ne aici pentru a face lumea un loc mai bun. Și în acest moment suntem perfecți, suntem compleți și frumoși. În schimb emisfera mea stângă – emisfera noastră stângă – este un loc cu totul diferit. Emisfera noastră stângă gândește liniar și metodic. Emisfera noastră stângă se axează pe trecut și pe viitor. Emisfera noastră stângă este concepută de așa natura încât să preia acel imens colaj care constituie momentul prezent și să aleagă detalii, alte detalii și mai multe detalii despre aceste detalii. Apoi le așază pe categorii și organizează toate aceste informații, le asociază cu tot ceea ce am învățat în trecut și proiectează în viitor toate posibilitățile.
.jpg)
Și emisfera noastră stângă gândește în termeni lingvistici. Este acel taifas neîntrerupt care ma conectează pe mine și lumea mea interioara cu cea exterioara. Este acea voce micuță care îmi spune „Hei, să-ți aduci aminte să cumperi banane când te întorci acasă. Am nevoie de ele mâine dimineață.” Este acea inteligență calculată care-mi amintește când trebuie să-mi spăl rufele. Dar probabil cel mai important aspect este că e acea voce măruntă care-mi spune „Eu sunt. Eu sunt.” și imediat ce emisfera mea stângă îmi spune „Eu sunt” ma izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu și desprins de voi. Și aceasta a fost porțiunea din creier pe care am pierdut-o în dimineața în care am avut accidentul cerebral. În dimineața accidentului, m-am trezit cu o durere puternica dinapoia ochiului stâng. Și era acel gen de durere - o durere înțepătoare – pe care o simți atunci când muști dintr-o înghețată. Și mă apuca - și apoi ma lăsa. Și iarăși mă apuca - și din nou ma lăsa. Și era ceva foarte neobișnuit pentru mine să simt orice fel de durere, așa ca m-am gândit: foarte bine, o să-mi încep programul obișnuit. Așadar m-am ridicat din pat și am sărit pe aparatul de exerciții cardio care este un aparat complet de exerciții pentru întreg corpul. Și exersând la aceasta mașinărie, realizez că mâinile mele arată ca niște gheare primitive încleștate de bara aparatului. Și m-am gândit „Asta-i foarte ciudat.”
.jpg)
Și am privit în jos spre corpul meu și m-am gândit ”Uau, sunt o chestie care arata bizar.” Și era de parca conștiința mea alunecase din starea normala de percepere a realității, în care sunt persoana de pe aparat care trăiește experienta, într-un spațiu ezoteric în care ma privesc pe mine având aceasta experiență. Și totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu făcea altceva decât să se înrăutățească. Așa că am coborât de pe aparat și pășesc pe podeaua camerei de zi, si conștientizez că totul în interiorul corpului meu s-a încetinit. Și fiecare pas este foarte rigid și foarte calculat. Ritmul meu nu este deloc fluid și există o constrângere în spațiul percepțiilor, așa că sunt concentrată doar pe sistemele interne. Și stau în baie, pregătită să intru la duș și chiar aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subțire spunând „Bun, voi, mușchii, trebuie să va contractați. Voi, mușchilor, relaxați-vă!” Și apoi imi pierd echilibrul și mă sprijin de perete. Și privind în jos la mâna mea îmi dau seama că nu mai sunt în stare să stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde încep și unde mă termin, deoarece atomii și moleculele mâinii mele s-au întrepătruns cu atomii și moleculele peretelui. Și tot ce mai puteam percepe era aceasta energie – energie. Și m-am întrebat „Ce-i în neregulă cu mine? Ce se întâmplă?” Și în acea clipa, trăncăneala din creier - taifasul din emisfera stângă a creierului meu – s-a oprit cu totul. De parcă cineva ar fi luat o telecomandă și ar fi apăsat butonul ‘mut’. Liniște absolută. Și în prima fază am fost șocată, găsindu-mă în interiorul unei minți tăcute. Dar am fost imediat fermecată de grandoarea energiei care mă înconjura.
.jpg)
Și deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simțit imensă și în expansiune. M-am simțit unită cu toată energia aceea și era frumos acolo. Apoi dintr-o dată emisfera mea stângă revine pe fir și imi spune „Hei! Avem o problemă! Avem o problemă! Trebuie să primim ajutor.” și eu „Aah! Am o problemă. Am o problemă.” și e ceva de genul „Bun. OK. Am o problemă.” Dar imediat sunt trasă înapoi în exterior în conștientizare – și cu drag mă refer la acest spațiu ca la țară. Dar era frumos acolo. Imaginați-vă cum ar fi să va deconectați cu totul de la vorbăria propriului creier, cea care vă conectează cu lumea exterioară. Așa ca iata-mă în acest spațiu iar slujba mea – și orice stres în legătură cu ea – nu mai există. M-am simțit ușoară. Imaginați-vă: toate legăturile cu lumea exterioară și orice factori de stres legați de ea – nu mai existau. Am simțit o senzație de pace interioară. Imaginați-vă cum ar fi să pierdeți 37 de ani de bagaj emoțional! O! Am simțit euforie. Euforia. Era minunat. Și apoi, din nou, emisfera stângă intră pe fir și zice „Hei! Trebuie să te concentrezi. Trebuie să cerem ajutor.” și eu mă gândesc „Trebuie să cer ajutor. Trebuie să ma concentrez.” Așa că ies de la duș și în mod mecanic mă îmbrac și umblu prin apartament, gândindu-mă „Trebuie să ajung la serviciu. Trebuie să ajung la serviciu Pot să conduc? Pot să conduc? Și în acel moment brațul drept mi-a paralizat de tot. Atunci am înțeles „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!” Și următorul lucru pe care mi-l spune creierul e „Uau! Asta e foarte tare.” „Asta-i foarte tare! Cati cercetători ai creierului au ocazia sa-si studieze creierul din interior spre exterior?” Și apoi îmi trece prin minte: „Dar eu sunt o femeie foarte ocupată! „N-am timp acum pentru un atac cerebral!” Așa că îmi zic „Bun, nu pot să opresc desfășurarea accidentului cerebral așa c-o să-i aloc o săptămână sau două și apoi mă întorc la programul meu normal. Trebuie să sun după ajutor. Trebuie să sun la serviciu.”
.jpg)
Nu-mi puteam aminti numărul de la serviciu. dar mi-am adus aminte ca în birou aveam o carte de vizită cu numărul meu pe ea. Așa că m-am dus în birou și am scos un teanc de cărți de vizită gros de opt centimetri. Și mă uit la cartea de vizită de deasupra și deși pot să văd clar cu ochii minții cum arată cartea mea de vizită nu pot să spun dacă e aceea sau nu pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli. Și pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului și cu pixelii simbolurilor, și chiar nu puteam să fac diferența. Și apoi am așteptat pana ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate. Iar în acel moment, am fost capabilă să mă lipesc la loc de realitatea normală și să spun nu-i asta cartea de vizită… nu-i asta… nu-i asta. Și mi-a luat 45 de minute ca să parcurg 2 centimetri în interiorul teancului de cărți de vizită. În acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce în ce mai mare în emisfera mea stângă. Nu înțeleg numerele. Nu înțeleg telefonul dar e singurul plan pe care il am. Așa că iau telefonul și-l pun aici. Iau cartea de vizită și o pun aici și încerc să potrivesc forma îmbârligăturii de pe cartea de vizita cu forma îmbârligăturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec înapoi în țara Tra La La. Și când mă întorc nu mai țin minte dacă formasem deja acele cifre. Așa ca a trebuit să-mi controlez brațul paralizat ca pe un buștean și să acopăr cifrele pe măsură ce le apăsam astfel ca atunci când ma întorceam la realitatea normală să pot să spun „Da, am format deja aceasta cifră.” Până la urmă am reușit să formez întreg numărul și ascult la telefon și colegul meu ridica receptorul și îmi spune „Ham ham ham ham.” Și ma gândesc ”O, doamne, asta parca-i un Golden Retriever!” Așa că îi zic – foarte clar la mine în cap, îi zic: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” și ce iese pe gura este „Ham ham ham ham.” Mă gândesc „O, doamne, parcă-s un Golden Retriever!”
Așa că nu puteam ști – nu aveam de unde ști că nu puteam vorbi sau înțelege un limbaj până ce am încercat. Însă el înțelege că am nevoie de ajutor și îmi trimite ajutor. Și puțin mai târziu, sunt plimbată într-o ambulanță de la un spital prin tot Bostonul pana la General Hospital și m-am strâns în poziție fetală într-un mic glob. Și ca un balon din care iese ultima gură de aer, întocmai ca dintr-un balon am simțit cum se ridică energia din mine – am simțit ca spiritul meu se predă. Și în acel moment am știut că nu mai sunt eu coregrafa vieții mele. Și fie doctorii imi salvează trupul și îmi acordă o a doua șansă la viață, fie acesta era poate momentul trecerii mele. Când m-am trezit ceva mai târziu în aceeași după-masa, am fost mirată să descopăr ca încă sunt în viață. Când am simțit spiritul predându-se mi-am luat rămas-bun de la viata. Și acum mintea mea era suspendată intre două planuri ale realității foarte diferite. Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale îi simțeam ca pe o durere pură. Lumina îmi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau atât de puternice și haotice încât nu puteam să separ o voce de zgomotul de fundal, și nu-mi doream altceva decât să evadez. Deoarece nu-mi puteam identifica poziția corpului în spațiu, mă simțeam imensă și în expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticlă. Și spiritul meu se înălța liber, ca o balena uriață plutind într-o mare de euforie tăcută. Nirvana. Găsisem Nirvana. Și îmi amintesc că mă gândeam că nu exista nici o cale prin care să fiu în stare să strâng sinele meu imens înapoi în acest corp minuscul. Dar am conștientizat „Sunt vie! Încă sunt vie și am descoperit Nirvana. Și daca am descoperit Nirvana și încă sunt vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.”
.jpg)
Și mi-am închipuit o lume plină cu oameni frumoși, pașnici, plini de compasiune și iubitori care știu că pot pătrunde în acest spațiu în orice clipă. Și ca ei pot alege în mod deliberat să pășească în emisfera dreapta sau în cea stângă și să găsească aceasta pace. Și apoi am înțeles ce cadou uriaș ar putea fi aceasta experiență, ce atac de iluminare ar putea reprezenta în legătura cu modul în care ne trăim viețile. Și asta m-a motivat să-mi revin. La doua săptămâni și jumătate după hemoragie, chirurgii m-au operat și mi-au înlăturat un cheag de sânge de mărimea unei mingi de golf care apasă pe centrii lingvistici. Aici sunt împreună cu mama mea care este un adevărat înger în viața mea. Mi-au trebuit opt ani ca să-mi revin în totalitate. Așadar cine suntem noi? Suntem forța vitală a universului, cu dexteritate manuală și doua minți cognitive. Și avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine suntem și cum vrem să ne poziționam în lume. Aici și acum, pot păși în conștiința emisferei mele drepte, unde suntem. Sunt forța vitală a universului. Sunt forța vitală a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care îmi dau forma, împreună cu tot ceea ce există. Sau, pot alege să pășesc în conștiința emisferei mele stângi, unde devin un individ singular, compact. Izolat de curgere izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuală, specialistă în neuroanatomie. Acestea sunt „noi” din interiorul meu. Ce ați alege voi? Pe care alegeți? și în ce moment? Cred ca cu cat petrecem mai mult timp alegând să rulam circuitele unei păci interioare adânci oferite de emisfera dreapta, cu atât vom proiecta mai multă pace în lume și cu atât mai pașnică va deveni planeta noastră. Și m-am gândit ca aceasta e o idee care merită răspândită.
Și emisfera noastră stângă gândește în termeni lingvistici. Este acel taifas neîntrerupt care ma conectează pe mine și lumea mea interioara cu cea exterioara. Este acea voce micuță care îmi spune „Hei, să-ți aduci aminte să cumperi banane când te întorci acasă. Am nevoie de ele mâine dimineață.” Este acea inteligență calculată care-mi amintește când trebuie să-mi spăl rufele. Dar probabil cel mai important aspect este că e acea voce măruntă care-mi spune „Eu sunt. Eu sunt.” și imediat ce emisfera mea stângă îmi spune „Eu sunt” ma izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu și desprins de voi. Și aceasta a fost porțiunea din creier pe care am pierdut-o în dimineața în care am avut accidentul cerebral. În dimineața accidentului, m-am trezit cu o durere puternica dinapoia ochiului stâng. Și era acel gen de durere - o durere înțepătoare – pe care o simți atunci când muști dintr-o înghețată. Și mă apuca - și apoi ma lăsa. Și iarăși mă apuca - și din nou ma lăsa. Și era ceva foarte neobișnuit pentru mine să simt orice fel de durere, așa ca m-am gândit: foarte bine, o să-mi încep programul obișnuit. Așadar m-am ridicat din pat și am sărit pe aparatul de exerciții cardio care este un aparat complet de exerciții pentru întreg corpul. Și exersând la aceasta mașinărie, realizez că mâinile mele arată ca niște gheare primitive încleștate de bara aparatului. Și m-am gândit „Asta-i foarte ciudat.”
Și am privit în jos spre corpul meu și m-am gândit ”Uau, sunt o chestie care arata bizar.” Și era de parca conștiința mea alunecase din starea normala de percepere a realității, în care sunt persoana de pe aparat care trăiește experienta, într-un spațiu ezoteric în care ma privesc pe mine având aceasta experiență. Și totul era foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu făcea altceva decât să se înrăutățească. Așa că am coborât de pe aparat și pășesc pe podeaua camerei de zi, si conștientizez că totul în interiorul corpului meu s-a încetinit. Și fiecare pas este foarte rigid și foarte calculat. Ritmul meu nu este deloc fluid și există o constrângere în spațiul percepțiilor, așa că sunt concentrată doar pe sistemele interne. Și stau în baie, pregătită să intru la duș și chiar aud dialogul din interiorul trupului meu. Aud o voce subțire spunând „Bun, voi, mușchii, trebuie să va contractați. Voi, mușchilor, relaxați-vă!” Și apoi imi pierd echilibrul și mă sprijin de perete. Și privind în jos la mâna mea îmi dau seama că nu mai sunt în stare să stabilesc cu precizie care sunt limitele corpului meu. Nu mai pot preciza de unde încep și unde mă termin, deoarece atomii și moleculele mâinii mele s-au întrepătruns cu atomii și moleculele peretelui. Și tot ce mai puteam percepe era aceasta energie – energie. Și m-am întrebat „Ce-i în neregulă cu mine? Ce se întâmplă?” Și în acea clipa, trăncăneala din creier - taifasul din emisfera stângă a creierului meu – s-a oprit cu totul. De parcă cineva ar fi luat o telecomandă și ar fi apăsat butonul ‘mut’. Liniște absolută. Și în prima fază am fost șocată, găsindu-mă în interiorul unei minți tăcute. Dar am fost imediat fermecată de grandoarea energiei care mă înconjura.
Și deoarece nu mai puteam identifica frontierele corpului meu, m-am simțit imensă și în expansiune. M-am simțit unită cu toată energia aceea și era frumos acolo. Apoi dintr-o dată emisfera mea stângă revine pe fir și imi spune „Hei! Avem o problemă! Avem o problemă! Trebuie să primim ajutor.” și eu „Aah! Am o problemă. Am o problemă.” și e ceva de genul „Bun. OK. Am o problemă.” Dar imediat sunt trasă înapoi în exterior în conștientizare – și cu drag mă refer la acest spațiu ca la țară. Dar era frumos acolo. Imaginați-vă cum ar fi să va deconectați cu totul de la vorbăria propriului creier, cea care vă conectează cu lumea exterioară. Așa ca iata-mă în acest spațiu iar slujba mea – și orice stres în legătură cu ea – nu mai există. M-am simțit ușoară. Imaginați-vă: toate legăturile cu lumea exterioară și orice factori de stres legați de ea – nu mai existau. Am simțit o senzație de pace interioară. Imaginați-vă cum ar fi să pierdeți 37 de ani de bagaj emoțional! O! Am simțit euforie. Euforia. Era minunat. Și apoi, din nou, emisfera stângă intră pe fir și zice „Hei! Trebuie să te concentrezi. Trebuie să cerem ajutor.” și eu mă gândesc „Trebuie să cer ajutor. Trebuie să ma concentrez.” Așa că ies de la duș și în mod mecanic mă îmbrac și umblu prin apartament, gândindu-mă „Trebuie să ajung la serviciu. Trebuie să ajung la serviciu Pot să conduc? Pot să conduc? Și în acel moment brațul drept mi-a paralizat de tot. Atunci am înțeles „O, doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!” Și următorul lucru pe care mi-l spune creierul e „Uau! Asta e foarte tare.” „Asta-i foarte tare! Cati cercetători ai creierului au ocazia sa-si studieze creierul din interior spre exterior?” Și apoi îmi trece prin minte: „Dar eu sunt o femeie foarte ocupată! „N-am timp acum pentru un atac cerebral!” Așa că îmi zic „Bun, nu pot să opresc desfășurarea accidentului cerebral așa c-o să-i aloc o săptămână sau două și apoi mă întorc la programul meu normal. Trebuie să sun după ajutor. Trebuie să sun la serviciu.”
Nu-mi puteam aminti numărul de la serviciu. dar mi-am adus aminte ca în birou aveam o carte de vizită cu numărul meu pe ea. Așa că m-am dus în birou și am scos un teanc de cărți de vizită gros de opt centimetri. Și mă uit la cartea de vizită de deasupra și deși pot să văd clar cu ochii minții cum arată cartea mea de vizită nu pot să spun dacă e aceea sau nu pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli. Și pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului și cu pixelii simbolurilor, și chiar nu puteam să fac diferența. Și apoi am așteptat pana ce a venit ceea ce numesc un val de luciditate. Iar în acel moment, am fost capabilă să mă lipesc la loc de realitatea normală și să spun nu-i asta cartea de vizită… nu-i asta… nu-i asta. Și mi-a luat 45 de minute ca să parcurg 2 centimetri în interiorul teancului de cărți de vizită. În acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia devine din ce în ce mai mare în emisfera mea stângă. Nu înțeleg numerele. Nu înțeleg telefonul dar e singurul plan pe care il am. Așa că iau telefonul și-l pun aici. Iau cartea de vizită și o pun aici și încerc să potrivesc forma îmbârligăturii de pe cartea de vizita cu forma îmbârligăturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec înapoi în țara Tra La La. Și când mă întorc nu mai țin minte dacă formasem deja acele cifre. Așa ca a trebuit să-mi controlez brațul paralizat ca pe un buștean și să acopăr cifrele pe măsură ce le apăsam astfel ca atunci când ma întorceam la realitatea normală să pot să spun „Da, am format deja aceasta cifră.” Până la urmă am reușit să formez întreg numărul și ascult la telefon și colegul meu ridica receptorul și îmi spune „Ham ham ham ham.” Și ma gândesc ”O, doamne, asta parca-i un Golden Retriever!” Așa că îi zic – foarte clar la mine în cap, îi zic: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!” și ce iese pe gura este „Ham ham ham ham.” Mă gândesc „O, doamne, parcă-s un Golden Retriever!”
Așa că nu puteam ști – nu aveam de unde ști că nu puteam vorbi sau înțelege un limbaj până ce am încercat. Însă el înțelege că am nevoie de ajutor și îmi trimite ajutor. Și puțin mai târziu, sunt plimbată într-o ambulanță de la un spital prin tot Bostonul pana la General Hospital și m-am strâns în poziție fetală într-un mic glob. Și ca un balon din care iese ultima gură de aer, întocmai ca dintr-un balon am simțit cum se ridică energia din mine – am simțit ca spiritul meu se predă. Și în acel moment am știut că nu mai sunt eu coregrafa vieții mele. Și fie doctorii imi salvează trupul și îmi acordă o a doua șansă la viață, fie acesta era poate momentul trecerii mele. Când m-am trezit ceva mai târziu în aceeași după-masa, am fost mirată să descopăr ca încă sunt în viață. Când am simțit spiritul predându-se mi-am luat rămas-bun de la viata. Și acum mintea mea era suspendată intre două planuri ale realității foarte diferite. Stimulii care soseau prin sistemele mele senzoriale îi simțeam ca pe o durere pură. Lumina îmi ardea creierul ca un foc iar sunetele erau atât de puternice și haotice încât nu puteam să separ o voce de zgomotul de fundal, și nu-mi doream altceva decât să evadez. Deoarece nu-mi puteam identifica poziția corpului în spațiu, mă simțeam imensă și în expansiune ca un duh care tocmai fusese eliberat din sticlă. Și spiritul meu se înălța liber, ca o balena uriață plutind într-o mare de euforie tăcută. Nirvana. Găsisem Nirvana. Și îmi amintesc că mă gândeam că nu exista nici o cale prin care să fiu în stare să strâng sinele meu imens înapoi în acest corp minuscul. Dar am conștientizat „Sunt vie! Încă sunt vie și am descoperit Nirvana. Și daca am descoperit Nirvana și încă sunt vie, atunci oricine care este viu poate descoperi Nirvana.”
Și mi-am închipuit o lume plină cu oameni frumoși, pașnici, plini de compasiune și iubitori care știu că pot pătrunde în acest spațiu în orice clipă. Și ca ei pot alege în mod deliberat să pășească în emisfera dreapta sau în cea stângă și să găsească aceasta pace. Și apoi am înțeles ce cadou uriaș ar putea fi aceasta experiență, ce atac de iluminare ar putea reprezenta în legătura cu modul în care ne trăim viețile. Și asta m-a motivat să-mi revin. La doua săptămâni și jumătate după hemoragie, chirurgii m-au operat și mi-au înlăturat un cheag de sânge de mărimea unei mingi de golf care apasă pe centrii lingvistici. Aici sunt împreună cu mama mea care este un adevărat înger în viața mea. Mi-au trebuit opt ani ca să-mi revin în totalitate. Așadar cine suntem noi? Suntem forța vitală a universului, cu dexteritate manuală și doua minți cognitive. Și avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine suntem și cum vrem să ne poziționam în lume. Aici și acum, pot păși în conștiința emisferei mele drepte, unde suntem. Sunt forța vitală a universului. Sunt forța vitală a 50 de miliarde de frumoase genii moleculare care îmi dau forma, împreună cu tot ceea ce există. Sau, pot alege să pășesc în conștiința emisferei mele stângi, unde devin un individ singular, compact. Izolat de curgere izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor: intelectuală, specialistă în neuroanatomie. Acestea sunt „noi” din interiorul meu. Ce ați alege voi? Pe care alegeți? și în ce moment? Cred ca cu cat petrecem mai mult timp alegând să rulam circuitele unei păci interioare adânci oferite de emisfera dreapta, cu atât vom proiecta mai multă pace în lume și cu atât mai pașnică va deveni planeta noastră. Și m-am gândit ca aceasta e o idee care merită răspândită.
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu