Ideea că universul seamănă cu un "creier gigant" a fost vehiculată vreme de zeci de ani de către oamenii de știință, astrologi și scriitorii de science fiction. Dar acum fizicienii spun că au dovezi în acest sens. Potrivit unui studiu publicat în ”Nature’s Scientific Reports” există o asemănare ciudată între legile care guvernează expansiunea universului şi legile care determină dezvoltarea și structura creierului, procese asemănate și cu principiul de funcționare al rețelelor complexe, cum sunt internetul sau rețelele sociale.
Aceste similitudini au fost descoperite în urma unei simulări pe calculator care a demonstrat că expansiunea spațiului este perfect asemănătoare cu dezvoltarea creierului uman. Astfel, galaxiile cât și evoluția lor sunt comparate cu celulele unui creier, care își împart diverse impulsuri electrice. Rezultatele sunt importante pentru cosmologie, știința rețelelor și, nu în cele din urmă, astrologi, care știu despre aceste conexiuni din documentele primite moștenire de la antici. "O astfel de explicație ar putea duce într-o zi la descoperirea unor legi fundamentale comune, ale căror două consecințe diferite sau regimuri de limitare sunt legile gravitației (ecuațiile lui Einstein în teoria relativității generale) care descriu dinamica universului, şi unele ecuații încă necunoscute, care descriu dinamica rețelelor complexe.
S-a constatat că această rețea este o replică în oglindă a altor genuri de rețele: în timp ce unele legături între noduri asemănătoare au creșteri limitate, altele au acționat ca joncțiuni în numeroase conexiuni, așa cum de exemplu o persoană vizitează site-urile de sport, în timp ce alții sunt conectați la multe noduri de internet diferite cum ar fi Google sau Yahoo", a declarat co-autorul studiului Marian Boguna de la Universitatea din Barcelona, Spania. Internauții discută pe forumuri despre abilitatea de a prezice – lăsând-o la o parte pe cea de a controla – dinamica rețelelor complexe care rămâne o provocare de bază în știința rețelelor. Similaritatea structurală şi dinamică dintre diferite rețele reale sugerează că unele legi universale le-ar putea guverna, deși natura şi originea comună a acestor legi rămân un mister. Deja există interpretări noi asupra felului cum lucrează natura. Oare dacă există cu adevărat similarăți, poate universul să gândească?
Întrebarea este: “Asta înseamnă că Universul gândește? Bineînțeles, el este doar un gând! Dar cine este șeful Divin al acestei rețele infinite? Noi nu suntem simpli neuroni. Suntem gânduri. Cosmosul este mintea unui zeu. Suntem pur și simplu o simulare în mintea zeului. O parte din imaginația lui.” De-a lungul timpului, cu 60 și 70 de ani în urmă, cercetătorii și-au pus întrebarea dacă acest misterios univers este conștient de sine. A apărut chiar și o teorie numită ”Ipoteza sau Teoria Gaia”. Această teorie încercă să acrediteze ideea că Pământul este viu. În general, ne gândim la el doar ca la o colecție de organisme vii. Ori dacă Pământul este viu, de ce Universul din care face parte nu ar fi la fel? Pământul este un sistem complex cu auto-reglare “organică”, sistem care menține viața. James Lovelock, de la Universitatea Oxford, încercă să demonstreze că este mai mult decât atât: Pământul (mai precis o anumită zonă îngustă, de câţiva kilometri grosime, situată de o parte şi de alta a suprafeței sale) este un superorganism (denumit de autor Gaia, după zeița pământului la grecii antici) care menține condițiile optime de mediu necesare pentru existența şi bunăstarea ființelor vii care îl alcătuiesc.
Argumentele lui James Lovelock nu sunt extrase din miturile antice, chiar dacă, fără intenție, acestea sunt puse într-o lumină nouă, ci din descoperirile științei moderne. Într-un stil antrenant, cu multe exemple ori referiri la probleme de mare interes pentru opinia publică şi riguros, fără a face însă uz de termeni științifici dificili, autorul arată cum o serie de enigme ale chimiei planetare pot fi privite ca procese de autoreglare, asemănătoare cu cele care au loc în organismul uman pentru controlul temperaturii interne de pildă. În 2010, un sondaj făcut pe 400 de cadre didactice a plasat ”Ipoteza Gaia” drept cea mai mare descoperire academică britanică din toate timpurile. Acum, un nou indiciu chimic – sulful – ar putea permite oamenilor de știință să verifice dacă Pământul este, de fapt, “viu” – un sistem chimic imens, care la rândul său, ne susține pe noi toți. ”Ipoteza Gaia” nu pretinde că pământul este de fapt “în viață”, ci că toate organismele vii şi non-vii din împrejurimi sunt legate împreună într-un “sistem”, care mențin condițiile de viață.
Una dintre prezicerile timpurii ale ”Ipotezei Gaia”a fost că ar trebui să existe un compus de sulf realizat de către organismele din oceane, care s-ar transfera în aer şi, astfel, la pământ. Primele versiuni ale ipotezei au fost criticate ca fiind teleologice și contrazic principiile de selecție naturală. Mai târziu însă ”Ipoteza Gaia” a fost aplicată în discipline cum ar fi geo-psihologie, bio-geochimie și sisteme climatice. În 1982, s-a petrecut unul dintre cele mai importante experimente ale secolului al XX-lea. O echipă de cercetători de la Universitatea din Paris, condusă de fizicianul Alain Aspect, a descoperit că, în anumite circumstanțe, particulele subatomice, precum electronii, pot comunica între ele, indiferent de distanța care le separă. Nu contează dacă ele se află la câțiva centimetri sau la miliarde de kilometri distanță. Fiecare particulă știe întotdeauna ce face cealalta. Această afirmație încalcă principiul lui Einstein, conform căruia nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Dacă s-ar deplasa mai repede decât viteza luminii, atunci aceasta ar însemna ruperea barierei timpului.
Constatările lui Aspect implică faptul ca realitatea obiectivă nu există, în ciuda solidității universului. Acesta ar fi o fantasmă, o gigantică hologramă, consideră și David Bohm, fizician la Universitatea din Londra. Bohm a dezvoltat teoria, considerând ca și creierul funcționează în mod similar unei holograme, în conformitate cu principiile cuantice. Pentru a înțelege afirmația lui Bohm, trebuie să știm că o hologramă este o imagine în trei dimensiuni, realizată cu ajutorul unui laser. Unii cercetători cred că aceasta ar însemnă că universul nostru ar fi o uriașă hologramă. Ce s-ar întâmpla dacă existența noastră ar fi doar o proiecție holografică, o versiune a vieții pe o "suprafață" în două dimensiuni, la marginea universului? Cu alte cuvinte, noi suntem reali sau existăm ca niște interacțiuni cuantice? Dacă trăim sau nu într-o hologramă reprezintă o dezbatere amplă, iar acum clarificarea acestui fenomen ar putea fi cheia rezolvării celor mai importante probleme din fizica, inclusiv a ceea ce a fost înainte de Big Bang, ce anume da masa particulelor, o teorie a gravitației cuantice.
Este oare cu putință să ne dăm seama dacă trăim într-o simulare pe calculator, daca viața este o iluzie? Eventuale erori de programare, sau capacitatea de calcul enormă, dar totuși limitată a calculatorului în care ar rula Universul nostru ar putea să fi lăsat urme detectabile în realitatea noastră. Dacă în exemplele de mai sus, cercetătorii moderni, referindu-se la Univers, vehiculează fel de fel de teorii și explicații legate de realitate științifică, anticii au fost cât se poate de realiști când au spus că ”muzica este limbajul cosmosului!”. În secolul 5 î. Chr., Pitagora concepea spațiul dintre Pământ şi stelele fixe, așezate pe o sferă în jurul Pământului, ca fiind un interval armonic perfect. De la sfera Pământului la cea a Lunii există un ton, de la sfera Lunii la cea a lui Mercur este un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton şi jumătate; de la Soare la Marte este un ton, iar câte un semiton de la Marte la Jupiter, de la Jupiter la Saturn, cât şi de la Saturn la sfera stelelor fixe.
Suma acestor intervale este egală cu şase tonuri cât sunt cuprinse într-o octavă. Pitagora a spus: “În unduirea corzilor este geometrie. În spaţiul sferelor există muzică”.Un întreg este frumos dacă toate componentele sale se află în armonie. Cosmosul este Universul, considerat ca un tot armonios organizat, infinit în timp şi în spaţiu, în opoziţie cu haosul, iar muzica este limbajul universal. Mişcarea cerurilor nu este altceva decât o continuă simfonie, o muzică pe mai multe voci, percepută nu de ureche, ci de intelect. De la microcosmos la macrocosmos, totul vibrează: de exemplu, într-un atom, particulele stabile au acorduri consonante, iar cele instabile au acorduri disonante. Muzica particulelor elementare a fost estimată că se situează cu 60-70 octave mai sus decât sunetele audibile. La antipod, sunetele emise de o gaură neagră din ”Constelația Perseu”, conform unor cercetători de la Cambridge, au frecvențe de peste câteva milioane de ori mai joase decât limita de audibilitate a urechii umane, reprezentând la ora actuală cea mai joasă notă descoperită în Univers.
Astfel, teoria muzicii a demarat odată cu fixarea conceptului de cosmos. Începând cu această perioadă greacă (din sec. VI – sec. III î. Chr.) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni, considerați imuabili, ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Dacă o coardă acustică de o anumită lungime dă nota Do, o altă coardă de jumătatea celei dintâi dă nota Do superior, adică octava superioară. O coardă acustică egală cu trei sferturi din prima dă cvarta, adică nota Fa; o coardă de trei sferturi dă cvinta, adică nota Sol. Ştiind aceste raporturi de cvartă şi cvintă, putem determina intervalul secunda, adică tonul diatonic. Operele lui Platon au jucat un rol major în apariția culturii occidentale, însă ele sunt misterioase şi se încheie prin ghicitori. În Antichitate, mulţi dintre discipolii lui au declarat că operele sale conţin o serie de coduri secrete, însă această teorie a fost respinsă de savanţii din epoca modernă.
Este o poveste veche şi lungă, însă câțiva cercetători au reușit să spargă aceste coduri şi simboluri, iar descifrarea lor a condus la descoperirea filosofiei secrete a lui Platon. Cheia codului folosit de Platon constă în ”portativul muzical” grec, alcătuit din 12 note, foarte popular în rândul discipolilor lui Pitagora. Profesorul Jay Kennedy, de la Universitatea Manchester, a descoperit faptul că frazele, cuvintele şi temele folosite de Platon sunt despărţite de intervale regulate în scrierile sale, iar acestea coincid cu spațiile dintre cele 12 note muzicale ale portativului grec. Cea mai celebră dintre operele sale, "Republica", conține 12.000 de rânduri homerice. Profesorul britanic a descoperit faptul că la fiecare 1.000 de rânduri Platon revine la tema muzicii.
Într-un alt dialog al lui Platon, "Banchetul", cuvintele care descriu armonia şi unitatea apar cu aceeași frecvență cu cea dintre spațiile de pe portativ. În portativul grec, unele note sunt armonioase, plăcute auzului. Altele sunt stridente, având nevoie să fie urmate de o notă plăcută, pentru a atenua tensiunea muzicală pe care au creat-o. În liniile de text corespunzătoare notelor muzicale armonioase, Platon a scris cuvinte asociate cu iubirea şi cu buna dispoziție. În rândurile corespunzătoare notelor stridente, filosoful grec a scris despre război şi moarte. Pitagora, cu un secol înainte, declarase că planetele şi stelele produc o muzică ce nu poate fi auzită: "armonia sferelor", şi că secretele universului pot fi relevate cu ajutorul matematicii. Prezența şi natura codurilor secrete sugerează faptul că şi Platon a aderat la această concepție şi, cu 2.000 de ani înainte de nașterea științei moderne, filosoful grec a lăsat un mesaj secret în operele sale, sugerând omenirii faptul că matematica şi tiparele logice sunt acelea care guvernează universul, nu zeii.
Cercetătorii sugerează că Platon nu a folosit aceste coduri pentru a se amuza, ci pentru propria lui siguranță. Fostul profesor al lui Platon a fost executat pentru erezie. Secretomania reprezenta ceva normal în Antichitate, în special în cazul scrierilor esoterice şi religioase, însă pentru Platon era o chestiune de viaţă şi de moarte. Platon a avut o existență dramatică. El a scris cel puţin 30 de opere şi a înfiinţat prima universitate din lume, numită "Academie". Platon le-a permis femeilor să studieze la Academie, contrar tradițiilor din acele vremuri, şi a fost unul dintre primii apărători ai iubirii romantice, opunându-se căsătoriilor aranjate de familie şi apărând homosexualitatea. (internet, huffingtonpost)
Aceste similitudini au fost descoperite în urma unei simulări pe calculator care a demonstrat că expansiunea spațiului este perfect asemănătoare cu dezvoltarea creierului uman. Astfel, galaxiile cât și evoluția lor sunt comparate cu celulele unui creier, care își împart diverse impulsuri electrice. Rezultatele sunt importante pentru cosmologie, știința rețelelor și, nu în cele din urmă, astrologi, care știu despre aceste conexiuni din documentele primite moștenire de la antici. "O astfel de explicație ar putea duce într-o zi la descoperirea unor legi fundamentale comune, ale căror două consecințe diferite sau regimuri de limitare sunt legile gravitației (ecuațiile lui Einstein în teoria relativității generale) care descriu dinamica universului, şi unele ecuații încă necunoscute, care descriu dinamica rețelelor complexe.
S-a constatat că această rețea este o replică în oglindă a altor genuri de rețele: în timp ce unele legături între noduri asemănătoare au creșteri limitate, altele au acționat ca joncțiuni în numeroase conexiuni, așa cum de exemplu o persoană vizitează site-urile de sport, în timp ce alții sunt conectați la multe noduri de internet diferite cum ar fi Google sau Yahoo", a declarat co-autorul studiului Marian Boguna de la Universitatea din Barcelona, Spania. Internauții discută pe forumuri despre abilitatea de a prezice – lăsând-o la o parte pe cea de a controla – dinamica rețelelor complexe care rămâne o provocare de bază în știința rețelelor. Similaritatea structurală şi dinamică dintre diferite rețele reale sugerează că unele legi universale le-ar putea guverna, deși natura şi originea comună a acestor legi rămân un mister. Deja există interpretări noi asupra felului cum lucrează natura. Oare dacă există cu adevărat similarăți, poate universul să gândească?
Întrebarea este: “Asta înseamnă că Universul gândește? Bineînțeles, el este doar un gând! Dar cine este șeful Divin al acestei rețele infinite? Noi nu suntem simpli neuroni. Suntem gânduri. Cosmosul este mintea unui zeu. Suntem pur și simplu o simulare în mintea zeului. O parte din imaginația lui.” De-a lungul timpului, cu 60 și 70 de ani în urmă, cercetătorii și-au pus întrebarea dacă acest misterios univers este conștient de sine. A apărut chiar și o teorie numită ”Ipoteza sau Teoria Gaia”. Această teorie încercă să acrediteze ideea că Pământul este viu. În general, ne gândim la el doar ca la o colecție de organisme vii. Ori dacă Pământul este viu, de ce Universul din care face parte nu ar fi la fel? Pământul este un sistem complex cu auto-reglare “organică”, sistem care menține viața. James Lovelock, de la Universitatea Oxford, încercă să demonstreze că este mai mult decât atât: Pământul (mai precis o anumită zonă îngustă, de câţiva kilometri grosime, situată de o parte şi de alta a suprafeței sale) este un superorganism (denumit de autor Gaia, după zeița pământului la grecii antici) care menține condițiile optime de mediu necesare pentru existența şi bunăstarea ființelor vii care îl alcătuiesc.
Argumentele lui James Lovelock nu sunt extrase din miturile antice, chiar dacă, fără intenție, acestea sunt puse într-o lumină nouă, ci din descoperirile științei moderne. Într-un stil antrenant, cu multe exemple ori referiri la probleme de mare interes pentru opinia publică şi riguros, fără a face însă uz de termeni științifici dificili, autorul arată cum o serie de enigme ale chimiei planetare pot fi privite ca procese de autoreglare, asemănătoare cu cele care au loc în organismul uman pentru controlul temperaturii interne de pildă. În 2010, un sondaj făcut pe 400 de cadre didactice a plasat ”Ipoteza Gaia” drept cea mai mare descoperire academică britanică din toate timpurile. Acum, un nou indiciu chimic – sulful – ar putea permite oamenilor de știință să verifice dacă Pământul este, de fapt, “viu” – un sistem chimic imens, care la rândul său, ne susține pe noi toți. ”Ipoteza Gaia” nu pretinde că pământul este de fapt “în viață”, ci că toate organismele vii şi non-vii din împrejurimi sunt legate împreună într-un “sistem”, care mențin condițiile de viață.
Una dintre prezicerile timpurii ale ”Ipotezei Gaia”a fost că ar trebui să existe un compus de sulf realizat de către organismele din oceane, care s-ar transfera în aer şi, astfel, la pământ. Primele versiuni ale ipotezei au fost criticate ca fiind teleologice și contrazic principiile de selecție naturală. Mai târziu însă ”Ipoteza Gaia” a fost aplicată în discipline cum ar fi geo-psihologie, bio-geochimie și sisteme climatice. În 1982, s-a petrecut unul dintre cele mai importante experimente ale secolului al XX-lea. O echipă de cercetători de la Universitatea din Paris, condusă de fizicianul Alain Aspect, a descoperit că, în anumite circumstanțe, particulele subatomice, precum electronii, pot comunica între ele, indiferent de distanța care le separă. Nu contează dacă ele se află la câțiva centimetri sau la miliarde de kilometri distanță. Fiecare particulă știe întotdeauna ce face cealalta. Această afirmație încalcă principiul lui Einstein, conform căruia nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Dacă s-ar deplasa mai repede decât viteza luminii, atunci aceasta ar însemna ruperea barierei timpului.
Constatările lui Aspect implică faptul ca realitatea obiectivă nu există, în ciuda solidității universului. Acesta ar fi o fantasmă, o gigantică hologramă, consideră și David Bohm, fizician la Universitatea din Londra. Bohm a dezvoltat teoria, considerând ca și creierul funcționează în mod similar unei holograme, în conformitate cu principiile cuantice. Pentru a înțelege afirmația lui Bohm, trebuie să știm că o hologramă este o imagine în trei dimensiuni, realizată cu ajutorul unui laser. Unii cercetători cred că aceasta ar însemnă că universul nostru ar fi o uriașă hologramă. Ce s-ar întâmpla dacă existența noastră ar fi doar o proiecție holografică, o versiune a vieții pe o "suprafață" în două dimensiuni, la marginea universului? Cu alte cuvinte, noi suntem reali sau existăm ca niște interacțiuni cuantice? Dacă trăim sau nu într-o hologramă reprezintă o dezbatere amplă, iar acum clarificarea acestui fenomen ar putea fi cheia rezolvării celor mai importante probleme din fizica, inclusiv a ceea ce a fost înainte de Big Bang, ce anume da masa particulelor, o teorie a gravitației cuantice.
Este oare cu putință să ne dăm seama dacă trăim într-o simulare pe calculator, daca viața este o iluzie? Eventuale erori de programare, sau capacitatea de calcul enormă, dar totuși limitată a calculatorului în care ar rula Universul nostru ar putea să fi lăsat urme detectabile în realitatea noastră. Dacă în exemplele de mai sus, cercetătorii moderni, referindu-se la Univers, vehiculează fel de fel de teorii și explicații legate de realitate științifică, anticii au fost cât se poate de realiști când au spus că ”muzica este limbajul cosmosului!”. În secolul 5 î. Chr., Pitagora concepea spațiul dintre Pământ şi stelele fixe, așezate pe o sferă în jurul Pământului, ca fiind un interval armonic perfect. De la sfera Pământului la cea a Lunii există un ton, de la sfera Lunii la cea a lui Mercur este un semiton, de la Mercur la Venus, un semiton, de la Venus la Soare este un ton şi jumătate; de la Soare la Marte este un ton, iar câte un semiton de la Marte la Jupiter, de la Jupiter la Saturn, cât şi de la Saturn la sfera stelelor fixe.
Suma acestor intervale este egală cu şase tonuri cât sunt cuprinse într-o octavă. Pitagora a spus: “În unduirea corzilor este geometrie. În spaţiul sferelor există muzică”.Un întreg este frumos dacă toate componentele sale se află în armonie. Cosmosul este Universul, considerat ca un tot armonios organizat, infinit în timp şi în spaţiu, în opoziţie cu haosul, iar muzica este limbajul universal. Mişcarea cerurilor nu este altceva decât o continuă simfonie, o muzică pe mai multe voci, percepută nu de ureche, ci de intelect. De la microcosmos la macrocosmos, totul vibrează: de exemplu, într-un atom, particulele stabile au acorduri consonante, iar cele instabile au acorduri disonante. Muzica particulelor elementare a fost estimată că se situează cu 60-70 octave mai sus decât sunetele audibile. La antipod, sunetele emise de o gaură neagră din ”Constelația Perseu”, conform unor cercetători de la Cambridge, au frecvențe de peste câteva milioane de ori mai joase decât limita de audibilitate a urechii umane, reprezentând la ora actuală cea mai joasă notă descoperită în Univers.
Astfel, teoria muzicii a demarat odată cu fixarea conceptului de cosmos. Începând cu această perioadă greacă (din sec. VI – sec. III î. Chr.) s-a lansat ideea asemănării planetelor cu notele muzicale. După Aristotel şi Aristoxene, plecând de la legile acusticii ale lui Pitagora, Soarele şi Luna trebuie plasate pe doi piloni, considerați imuabili, ce formează Tetracordul (şir de patru sunete dintr-o scară muzicală). Dacă o coardă acustică de o anumită lungime dă nota Do, o altă coardă de jumătatea celei dintâi dă nota Do superior, adică octava superioară. O coardă acustică egală cu trei sferturi din prima dă cvarta, adică nota Fa; o coardă de trei sferturi dă cvinta, adică nota Sol. Ştiind aceste raporturi de cvartă şi cvintă, putem determina intervalul secunda, adică tonul diatonic. Operele lui Platon au jucat un rol major în apariția culturii occidentale, însă ele sunt misterioase şi se încheie prin ghicitori. În Antichitate, mulţi dintre discipolii lui au declarat că operele sale conţin o serie de coduri secrete, însă această teorie a fost respinsă de savanţii din epoca modernă.
Este o poveste veche şi lungă, însă câțiva cercetători au reușit să spargă aceste coduri şi simboluri, iar descifrarea lor a condus la descoperirea filosofiei secrete a lui Platon. Cheia codului folosit de Platon constă în ”portativul muzical” grec, alcătuit din 12 note, foarte popular în rândul discipolilor lui Pitagora. Profesorul Jay Kennedy, de la Universitatea Manchester, a descoperit faptul că frazele, cuvintele şi temele folosite de Platon sunt despărţite de intervale regulate în scrierile sale, iar acestea coincid cu spațiile dintre cele 12 note muzicale ale portativului grec. Cea mai celebră dintre operele sale, "Republica", conține 12.000 de rânduri homerice. Profesorul britanic a descoperit faptul că la fiecare 1.000 de rânduri Platon revine la tema muzicii.
Într-un alt dialog al lui Platon, "Banchetul", cuvintele care descriu armonia şi unitatea apar cu aceeași frecvență cu cea dintre spațiile de pe portativ. În portativul grec, unele note sunt armonioase, plăcute auzului. Altele sunt stridente, având nevoie să fie urmate de o notă plăcută, pentru a atenua tensiunea muzicală pe care au creat-o. În liniile de text corespunzătoare notelor muzicale armonioase, Platon a scris cuvinte asociate cu iubirea şi cu buna dispoziție. În rândurile corespunzătoare notelor stridente, filosoful grec a scris despre război şi moarte. Pitagora, cu un secol înainte, declarase că planetele şi stelele produc o muzică ce nu poate fi auzită: "armonia sferelor", şi că secretele universului pot fi relevate cu ajutorul matematicii. Prezența şi natura codurilor secrete sugerează faptul că şi Platon a aderat la această concepție şi, cu 2.000 de ani înainte de nașterea științei moderne, filosoful grec a lăsat un mesaj secret în operele sale, sugerând omenirii faptul că matematica şi tiparele logice sunt acelea care guvernează universul, nu zeii.
Cercetătorii sugerează că Platon nu a folosit aceste coduri pentru a se amuza, ci pentru propria lui siguranță. Fostul profesor al lui Platon a fost executat pentru erezie. Secretomania reprezenta ceva normal în Antichitate, în special în cazul scrierilor esoterice şi religioase, însă pentru Platon era o chestiune de viaţă şi de moarte. Platon a avut o existență dramatică. El a scris cel puţin 30 de opere şi a înfiinţat prima universitate din lume, numită "Academie". Platon le-a permis femeilor să studieze la Academie, contrar tradițiilor din acele vremuri, şi a fost unul dintre primii apărători ai iubirii romantice, opunându-se căsătoriilor aranjate de familie şi apărând homosexualitatea. (internet, huffingtonpost)
Cele mai citite articole
|
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu