Astfel au apărut zeci de scrieri care au transformat, de exemplu, atitudinea lui Pilat, prezentând-o ca manifestare accidentală a unei arme iudaice. Procesul, în sens judiciar, cu cele două faze ale sale: una religioasă, iudaică, și o alta laică, politică, realizată de către procuratorul roman Pilat din Pont (26 - 36 e.n.), s-a desfășurat cu respectarea aproximativă a canoanelor și regulilor juridice ale timpului. Acest proces începe cu arestarea lui Isus în grădina Ghetsimani și se finalizează cu executarea pedepsei capitale pronunțate, pe Golgota. Dar, în final, cine l-a condamnat la moarte, cu adevărat, pe Isus? Se spune că Pilat din Pont a dat ordinul final pentru crucificare. Conform evangheliilor, el de fapt credea că Isus era nevinovat. A vrut să-l salveze, dar a fost presat, de către liderii religioși evrei și o mulțime dezordonată de spectatori, în a comanda moartea lui Fiului. Preoții evrei de seamă au incitat mulțimea strigând: "Răstignește-L!"
Așa a apărut și ”Raportul lui Pilat despre răstignirea lui Isus”. Din punct de vedere doctrinar, "Faptele lui Pilat” nu au influențe gnostice. Scrierea dorește numai să contribuie la detaliile extra-evanghelice cu privire la Mântuitorul, și, în același timp, să întărească credința în Învierea Sa. ”Raportul lui Pilat despre răstignirea lui Isus” a fost găsit în biblioteca Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul nu i-a dat prea mare importanță. Întâmplarea a făcut însă ca peste câțiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, un oarecare W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat și prin intervenții stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredințând-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.
Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Isus din Nazaret, și evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta națiunii noastre, căci se pare că în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispășiți. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Gratius la guvernarea Iudeii. La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată și-am poruncit să se facă ospăț mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, și pe toți oficianții lui. La ora anunțată, niciunul dintre oaspeți nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!
Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-și ceară scuze. Îmbrăcămintea și purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religia sa îl oprește pe el și pe supușii lui, de a sta la aceeași masă cu romanii și să închine libațiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriți se declară dușmani ai cuceritorilor, și mi se părea că, dintre toate orașele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit. Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldați și un singur sutaș. Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că și el abia are trupe îndeajuns pentru a-și apăra provincia sa. O dorință nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăția dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre mai multe vești ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând și nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis. La început mă temeam ca acesta să nu fie vreun agitator care să ațâțe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Isus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor, decât al evreilor. Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac și, în seninătate și calm, predica mulțimii. Mi s-a spus că este Isus. Era tocmai ce mă așteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El și ascultătorii lui. Părul și barba sa aurie, îi dădeau o înfățișare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viața mea o privire atât de senină și de dulce, un contrast izbitor între El și ascultătorii lui, cu bărbile lor negre și fețele întunecate. Nevoind să-l întrerup prin prezența mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulțimii și să asculte ce vorbește.
Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul șefului de spionaj și de conspirație, care s-a ascuns în Etruraia, așteptând pe Catalina. Naulius este un vechi băștinaș din Iudeia, astfel că el cunoaște bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat și vrednic de toată încrederea. Când am sosit și am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Isus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărți sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Isus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Isus a răspuns: «Dați Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, și lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu». Tocmai din cauza înțelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez și să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptății ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendențios și nici răsculător, și eu l-am ocrotit cu protecția mea, poate necunoscută lui.
El avea libertatea să lucreze, să vorbească și să facă adunări și să țină predici poporului și să-și aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoșilor noștri să fie înlocuită de religia lui Isus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranțe și prea marii indulgențe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creștinii îl numesc «Providență» prin care să vină peste noi această soartă și destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Isus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați și puternici. Într-adevăr, Isus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogații) și de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului. Fariseilor și cărturarilor le zicea: «Voi sunteți pui de viperă, voi vă asemănați cu mormintele văruite»; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri și dăruiri ale bogaților le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai prețuiți înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate.
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogați. Eram informați că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-și omoare cu pietre pe cei care erau numiți de ei «profeți». Și dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul! Conduita mea a fost aprobată de senat, și mi s-a promis o întărire de soldați, după terminarea războiului cu Parții, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia mai mult, pentru a stabili liniștea în oraș, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Isus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, și el a venit. Precum știți, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaște frica și este nesupus emoțiilor; mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru și, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca și cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ și tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deși Nazarineanul era calm și liniștit ca un nevinovat.
Când a venit la mine, s-a oprit deodată și ca printr-un semn, părea că-mi zice: Iată-mă, am sosit! Câtva timp eu am rămas încremenit și priveam cu admirare, respect și frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroșilor pictori și sculptori, care au dat forme și figuri la tot felul de zei și eroi. «Isuse, i-am zis în cele din urmă și limba mea gângăvea…, Isuse din Nazaret, eu ți-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înțelept, ale unui om învățat. Nu știu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îți spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, și eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ți-am îngăduit această libertate, de care te bucuri și tu atât de vrednic. Totuși nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari și puternice dușmănii contra ta.
El zbura pe aripile vântului, și vorbea furtunilor și peștilor mării și toate erau supuse voinței lui. Chiar și râul de pe muntele Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat și soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te așteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!” Pe la timpul acesta treptele de marmură, gemeau sub greutatea mulțimii, iar Nazarineanul, era adus iarăși la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!
„Pentru ce crimă?”, am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu și a profețit dărâmarea templului. El se numește pe sine Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Regele Iudeilor”.
Eu le-am spus că justiția Romană nu pedepsește astfel de fapte cu moartea.
Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot așa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoșătorul fapt al acestor oameni cruzi care târau spre execuție pe nevinovatul Nazarinean. Toți dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înșiraseră pe părțile funebre ce conduc spre Geronica (Golgota). Un aer de jale și întristare mă acoperea. Garda mea însoțise pe cavaleri, iar sutașul pentru a arăta o umbră de putere, se străduia să facă ordine. Eram lăsat singur și cu inima zdrobită și mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului. Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt și care anunța o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari, întunecoși și negri s-au coborât și au acoperit aripa templului, și așezându-se asupra orașului, l-a acoperit ca un val, și un puternic cutremur de pământ a zguduit totul.
Atât de înfricoșătoare au fost semnele ce s-au văzut, atât pe ceruri cât și pe pământ, încât se zice că Dionisie Aeropagul ar fi exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că Universul se sfârșește.” Către ceasul dintâi al nopții, mi-am luat mantaua pe mine și am pornit pe jos în oraș, spre porțile Golgotei. Jertfa era consumată! Mulțimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar și posomorâtă și cu fețele lor întunecate și mohorâte și disperate. Mulți erau cuprinși de frică și de remușcare pentru cele ce văzuseră. De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostași, trecând mâhniți, iar purtătorii steagului, își învăluiseră capul în semn de întristare. Am auzit un ostaș murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înțeles. Ici și colo, se vedeau grupuri de oameni și femei adunați și, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemișcați, ca în așteptarea vreunei alte minuni a naturii. M-am întors în Pretoriu întristat și plin de gânduri care mă frământau.
Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la Nazarinean. După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar. L-am întrebat ce vrea și el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, și am venit să cer de la tine îngăduința de a îngropa pe Isus din Nazaret”. I-am zis: „Cerința ta se va împlini”. Atunci, primind raportul că Isus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată. Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, că Isus s-a sculat dintre morți cum prezisese el. Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare dezgustătoare și neobișnuită.
Chiar în noaptea aceea, ce a urmat catastrofei neașteptate am început a face acest raport și către ziuă, s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria Dianei, care a venit la urechile mele! Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupă de soldați și am auzit sunetul trâmbiței care intona marșul Cezarului. Erau întăririle care mi se făgăduiseră, cele două mii de ostași aleși, și pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit toată noaptea. A fost hotărât de soartă! Am strigat eu cu amărăciune și frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să fie îndeplinită, și că pentru scopul de a împiedica răscoala de ieri, trupele de ostași să sosească astăzi! Soartă crudă, cum îți bați joc de soarta muritorilor! Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe cruce: „S-a sfârșit”. (Raportul scris de Pilat, guvernatorul Iudeei, către Tiberiu, împăratul Imperiului Roman, imediat după Răstignire)
Cultul diavolului (Documentar ro)
|
Tweet |
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu